vineri, 2 februarie 2007

Ratiune si fiintare de B. G. Kuznetov

Links:
http://www.mediafire.com/?2utnwuz0fgm
http://rapidshare.com/files/14540708/Ratiune_si_fiintare_de_B._G._Kuznetov.rar

PDF/word, ~420 pagini, OCRed, searchable ("text under images")

Istoria stiintei si a filozofiei isi aroga dreptul pe care oamenii il refuza zeilor: ea schimba trecutul. Retrospectiva istorica nu este absoluta, ea defineste sensul si semnificatia descoperirilor si ideilor intr-un anumit sistem de coordonate. Uneori istoria face acest lucru fara sa-si dea seama de relativitatea aprecierilor, absolutizindu-le; i se pare ca ideile stiintelor naturii din trecut se opun adevarului final dobindit ulterior. In epoca noastra dinamica asemenea pretentii ar constitui un anacronism.

Cartea de fata este o incercare de retrospectiva neclasica a gindirii clasice, sarcina ei constind in a arunca o privire asupra rationalismului clasic al secolului al XVII-lea si asupra evolutiei gindirii dialectice a secolului al XVIII-lea si al XIX-lea prin prisma stiintei neclasice contemporane. Mai exact – prin prisma tendintelor contemporane ale stiintei neclasice.

Autorul cărţii Raţiune şi fiinţare este un mare îndrăgostit de forma frumoasă şi de un stil de gândire oare preferă rigorii asociaţia liberă şi echivalează inspiraţia artei cu migala verificării ştiinţifice. Lui Kuzneţov îi plac literatura şi artele plastice şi trece în joc liber, cu un firesc de invidiat, de la teorii ale fizicii neclasice la Schiller sau Valery; principala demonstraţie a raţionalismului Renaşterii este făcută pe versuri din Giordano Bruno sau cu Gioconda lui Leonardo da Vinci. Ceea ce înseamnă că acest buchet de eseuri este plăcut la citit; o informaţie ştiinţifică de cel mai înalt nivel, fără cea mai mică urmă de impuritate, de acea trivială sim¬plificare ce se intitulează adeseori cu un nume de împrumut, cel al popularizării, este încrustată în elegante cadre sau făcută să ţâşnească în volute create aparent în joacă, fără efort, în realitate gândit aranjate. Graţia lui Montaigne şi firescul lui sunt autentice, ale lui Kuzneţov, comparativ, mai puţin autentice; Paul Valery e mai inspirat, Julien Benda mai mare mânuitor al cuvântului. Că poate fi comparat cu cei citaţi este deja un omagiu care i se aduce. Kuzneţov reprezintă o binevenită şi reuşită negare a uniformizării, a cenuşiului stilului dogmatic de dezagreabilă amintire. Şi totodată o reluare a tradiţiei iubirii de frumos, tradiţie atât de trainică şi efervescentă în marea cultură rusă.


No special notes; poate doar un semn cu cotul, subtil, postmodernistilor furiosi, sa reia clasicismul. Sa vada si ei despre ce e vorba.


G.


0 comentarii: