duminică, 3 iunie 2007

Doua morti

România: O tânără ţigancă din Harghita s-a sinucis fiindcă părinţii nu o lăsau să meargă la şcoală. "Eu sunt şcoala" – ultimele sale cuvinte.

USA: Un rinocer alb nordic, a murit într-o grădină zoologică din San Diego. Opt exemplare în captivitate, cinci sălbatice, sunt tot ce a mai rămas din specia sa.

O fragilă fiinţă umană şi un uriaş din vremurile de demult, legate straniu în moarte.


Mi-e silă. Umanista mea mizantropie mă sufocă.

E vina autorităţilor, îmi spun. N-au înţeles ce se întâmpla cu micuţa Grancsa. Ar fi trebuit să-şi dea seama. Să analizeze. Să facă ceva.

Prostia a decimat rinocerii. Prostia care crede în puterea afrodisiacă a unui corn făcut din acelaşi material ca unghiile mele.

Un om mort, o specie moartă. Dacă aş crede, m-aş ruga să fi fost invers.


Mi-e silă şi mi-e ruşinea de sila mea. Ar fi atât de uşor să nu mai fac nimic...

..."Mit der Dummheit kämpfen Götter selbst vergebens!" e strigătul schillerian al înfrângerii. E o temptaţie – temptaţia turnului de fildeş. Am simţit-o în seara asta, în lehamitea ce a urmat poveştii Grancsei. Dar retragerea m-ar fi făcut părtaş unei crime. Rinocerizat.

Dar totuşi trebuie să speri, trebuie să lupţi, împotriva rinocerilor-braconieri, împotriva rinocerilor-taţi şi rinocerilor-mame, să lupţi, să urli de neputinţă şi în final să mori. Când copiii se spânzură, turnul de fildeş e un act de condamnare! E verdict de rinocer!

Nu există scăpare din faţa turmei dezlănţuite. Orice altă alegere decât revolta – împotrivirea sinucigaşă – te înregimentează Turmei, marele colectiv în platoşe brune. Că platoşa ta este una livrească sau propriile prejudecăţi, n-are importanţă. Rinocerizat.


Schiller avea dreptate. Zeii înşişi luptă zadarnic împotriva prostiei. Dar zeii sunt fantoşe în mâinile dibace ale Destinului; a fi uman înseamnă a rezista implacabilului: Je suis, je reste.

Chiar cu preţul vieţii.


G.