You will have to get used to living without results and without hope.

joi, 28 februarie 2008

Personale07

Random stuff I stumbled upon:


My mother never warned me about guys with piercings, tattoos, or kinks. My mother did, however, warn me about guys who think a hidden tattoo or a discreet piercing somehow makes them more interesting than they actually are. "Those guys are always douchebags," my mother used to say. Still does.

Amen to that. And it's true, you do feel more interesting than you actually are.


G.

Read more....

miercuri, 27 februarie 2008

Cum să te sinucizi

Te-ai hotărât să te sinucizi.

Poate e o "decepţie în dragoste" (cum vor scrie ziarele, dacă vor scrie). Sau ţi-au plecat părinţii în Spania, să culeagă căpşuni, şi ţi-e dor de ei. Sau ai datorii imposibil de plătit. Sau e viaţa grea. Sau ai o depresie (şi decât să ai o dietă normală, să te laşi de fumat, să faci exerciţiu fizic şi să vorbeşti cu un psiholog, mai bine alegi calea cea uşoară).

Foarte bine! Noi, toţi ceilalţi, îţi salutăm decizia.

Nu, nu e reverse-psychology sau mai ştiu eu ce tâmpenie. Suntem prea mulţi pe acest pământ; e timpul să fim mai puţini. De aceea, îţi ţin pumnii şi, oricare ar fi metoda aleasă de tine, sper sincer să reuşeşti. Nu sunt deloc ironic; n-am timp de pierdut scriind reverse-psychology shit pentru oameni insignificanţi pe care nu-i cunosc. Scriu rândurile astea pentru planetă, de care îmi pasă mai mult decât de tine.

De altfel, dacă ai impresia că o să-i pese cuiva că ai murit, te înşeli. După cum ştii, nici măcar nu le pasă că trăieşti. Probabil îţi imaginezi lacrimi şi regrete. Nu. N-o să fie aşa. Sigur, o să fie o supriză că te-ai sinucis, o să fie ceva discuţii, dar o să treacă mai departe rapid. Acesta e ritmul vieţii contemporane.

Totuşi, nu te descuraja. Nu e vorba de ei, e vorba de tine. Moartea îţi va curma orice suferinţă. Anxietatea, panica, durerea, dorul, tot, vor înceta. Va fi bine.

Contrar părerii multor oameni, nimeni nu trăieşte la infinit. Că ne sinucidem la 15 ani, că trăim într-un seif toată viaţa, evitând orice ne-ar putea răni, acolo ajungem cu toţii. Cum ajungem acolo e întrebarea. Dacă ursitoarele ţi-au ursit numai durere până mori, de ce să continui? De ce nu, cu o singur act, să-ţi învingi destinul?


Metode.

Metodele de mai jos sunt cele mai accesibile. Bineînţeles, dacă cumva ai din întâmplare câteva tuburi de barbiturice (din păcate, se eliberează doar cu reţetă), foloseşte-le. E de departe una din cele mai plăcute metode de a te sinucide.


a. Alcoolul îţi este prieten. Te face mai curajos, te adoarme, dizolvă medicamentele şi amplifică efectul lor. Pentru curaj, doar câteva înghiţituri (de vodcă, nu bere :)) înainte.

b. Ajută foarte mult dacă eşti pe stomacul gol când recurgi la metode cu chimicale.

c. Nu uita nici două, trei anti-histamine, pentru a nu vomita.

d. Încearcă să alegi un timp când e puţin probabil să fii găsit/ă: weekend, când nu eşti aşteptat la serviciu, sau când părinţii sunt plecaţi pentru cel puţin o zi, etc.


1. Tăiatul venelor.

Nu e o metodă eficientă: în jur de 1% reuşesc să moară. Contrar celor văzute în filme, e greşit să tai perpendicular pe venă. Modul corect e de-a lung venei, dinspre încheietură înspre cot. Dacă se poate, încearcă să apeşi cât mai adânc, înspre aortă. Taie întâi venele de la mâna dreaptă (e mai simplu să tai stânga cu o dreaptă tăiată, decât dreapta cu o stângă tăiată :D) O baie cât mai caldă e recomandată. E o metodă care cere timp, ai grijă să nu fi descoperit. Nu uita, e o metodă deosebit de ineficientă.

O variaţie pe această temă e să foloseşti un ac mai mare, ca la donarea de sânge. Problematic dacă nu ştii să găseşti vene. Nu aş recomanda-o.


2. Paracetamol

Doza letală e de peste 30 de pastile (15g-20g). O pastilă are 500 mg. Împreună cu alcoolul, doza letală devine mai mică. După câteva ore (5+), nu se mai poate face nimic şi moartea e inevitabilă... în două-trei zile, o săptămână. Foarte dureros, dar absolut inevitabilă (inevitabilă după câteva ore) prin insuficienţă hepatică. Paracetamolul se găseşte foarte uşor.


3. Nicotina

Se iau 100+ grame de tabac (mai mult dacă eşti fumător), evident nu light. Se pun în apă şi se lasă câteva zile (ai grijă să nu dea cineva peste ele). Se strecoară tabacul; lichidul rezultat e pus la foc mic şi lăsat să scadă, după care se bea (cu ceva alcool). Doza letală e de 40-60 mg nicotină. 150 mg pot ucide în câteva secunde. O ţigară are mai mult de 1 mg (până la 9 mg) nicotină; fumul de ţigară are mai puţină nicotină.


4. Spânzurare

Dacă ai noroc şi-ţi rupi gâtul, mori instantaneu. Altfel, poate deveni deosebit de dureros. Pentru a maximiza şansele de a-ţi rupe gâtul, e bine să cazi cel puţin 3 metri. De exemplu, un apartament normal, în Bucureşti, are o înălţime de 3 metri. Dacă nu-ţi rupi gâtul, şi eşti salvat, e posibil să rămâi cu brain damage. Complicat, nesigur, dar o metodă destul de populară.


5. Aruncatul de pe bloc

Dacă ai noroc, instantaneu. Dacă nu, minute, ore, eventual poţi scăpa cu viaţă. E surprinzător cât de rezistent e trupul omenesc câteodată. Orice fel de obstacol (cabluri, crengi, prelate, maşini, zăpadă) sporeşte (considerabil, uneori) şansele de supravieţuire. Dacă zona în aterizare nu e beton, renunţă. Pentru a-ţi maximiza şansele, caută un bloc de cel puţin zece etaje şi aruncă-te de la balconul ghenei. În Bucureşti se găsesc câteva blocuri de locuinţe mai mari de zece etaje, caută-le.



Dacă cineva are alte idei de metode accesibile şi în general painless (de exemplu, a-ţi da foc e o idee foarte proastă), lăsaţi un comment.


G.

Read more....

marți, 26 februarie 2008

Updates

  • Am dus pisica la doctor.
  • Am plătit amenda. Mulţumiri din inimă celor ce se ştiu ei.
  • Am plătit chestii.
  • Rezervele de grâu din toată lumea mai ajung doar pentru 10 săptămâni.
  • Bioetanolul ucide.
  • Prozacul şi alte depresive sunt o farsă.
  • Depresia ne face mai puternici.
  • Am făcut pe cineva să râdă.
  • Do you?
  • Bang-bang, you're dead!
  • Bang-bang, you're alive! (love you, Jenna!)
  • The cake is a lie.

G.

Read more....

Choices




Don't worry, you made the right choice :).


G.

Read more....

duminică, 24 februarie 2008

Jean Hatzfeld – Un anotimp al maşetelor (3)

Prima parte se gaseste aici, iar a doua parte se găseşte aici.


Nimic mai simplu, nimic mai banal...


"N-o să vedeţi niciodată sursa unui genocid, ea este ascunsă prea adânc în resentimentele noastre, sub o acumulare de neînţelegeri"

O propagandă insidioasă de lungă durată a transformat resentimentele în prejudecăţi absurde, astfel încât, în momentul când s-a dat cuvântul de ordine, toată lumea era pregătită să treacă la fapte.


"Genocidul de proximitate". Aşa numeşte Jean Hatzfeld, în cartea sa "Une saison de machettes" (Seuil, 2003), modul în care a fost organizată exterminarea populaţiei tutsi. Nu era nevoie de identificări, de stabilirea originii sau de alte formalităţi. Totul era cât se poate de simplu: fiecare bărbat hutu avea misiunea de a ucide oameni pe care-i cunoştea foarte bine pentru că erau vecinii lui, colegii lui, profesorii copiilor lui, negustorii de la care obişnuia să cumpere, partenerii lui de distracţii, naşii sau finii lui, rudele lui prin alianţă.

Iată, de pildă, cum s-a rezolvat problema echipei Bugesera Sport din Nyamata, care făcea parte din divizia secundă şi la ale cărei meciuri de fotbal veneau, în fiecare după-amiază de duminică, spectatori de pe o rază de treizeci de kilometri. Évergiste Habihirwe a fost vedeta ultimei echipe dinainte de masacru. Fusese plecat cu vacile la păşune. În prima dimineaţă a masacrelor a fugit în sat să se adăpostească la fundaşul stânga Ndayisaba, cel mai apropiat coechipier şi totodată un bun prieten, care locuia nu departe de casa lui. Povesteşte: Când am ajuns la el în curte avea maşeta în mână şi am văzut că tăiase deja doi copii. Am avut noroc să am răgazul necesar pentru a fugi. Acasă la mine era prea târziu, n-am mai găsit pe nimeni." S-a ascuns în pădure. I-a auzit strigând pe membrii echipei plecaţi la vânătoare: "Évergiste, am triat mormanul de cadavre şi n-am văzut încă mutra ta de păduche. Te găsim noi! O să muncim şi noaptea dacă o să fie nevoie, dar tot o să dăm de tine." Şi explică: "Urlau şi se ciondăneau pentru că nu reuşeau să mă prindă. Jucătorii erau cei mai îndârjiţi tăietori de jucători. Aveau în inimă ferocitatea fugii după balon." Iată şi mărturia vedetei veterane a echipei, Tite Rushita (şi el tutsi, şi el supravieţuitor al mlaştinilor), care a purtat tricoul cu numărul 10 la 15 campionate naţionale: "Şi pe mine au ţinut jucătorii să mă tăiae cu orice preţ. Erau interahamwe (membri ai miliţiilor extremiste) renumiţi graţie fotbalului şi trebuiau să se facă remarcaţi graţie fotbalului. În echipa noastră, nici un coechipier n-a întins mâna altui coechipier. Nici unul n-a închis complice ochii. Cel care ar fi îndrăznit s-o facă ar fi fost tăiat pe loc." A existat o singură excepţie, şi-a amintit, cu umor negru, Innocent (translatorul lui Hatzfeld): "Se cunoaşte totuşi un caz de bună înţelegere între fotbalişti. Un singur caz de întrajutorare la multele sute de fotbalişti. Era tutsi, se numea Mbarushimana, poreclit Mushimana. Juca în echipă purtând pe spate numărul 6. În timpul masacrelor, şi-a denunţat vecinii tutsi, a deconspirat ascunzători, a indicat trasee expediţiilor de vânătoare ale ucigaşilor. Spera că, ajutându-i să-i ucidă coechipierii, îşi va salva viaţa. Interahamwe s-au servit de el şi la sfârşitul sfârşitului l-au omorât pe o şosea. Nici măcar nu l-au împins în şanţ."

Aşadar, un kappo rămâne un kappo şi nu scapă de soarta oricărui kappo fie că este un evreu care acceptă să facă temporar pe poliţaiul în lagărul de exterminare, fie că este un tutsi care încearcă să se dea bine pe lângă asasinii hutu: folosit împotriva alor săi şi ucis abia după aceea. Echipa din Nyamata jucase ultimul ei meci împotriva echipei din Fashora în februarie 1994. În duminica aceea au ieşit pe teren cinci hutu, cinci tutsi şi fiul unei familii mixte – mamă tutsi şi tată hutu – Célestin Mulindwa. Este unul dintre cei trei supravieţuitori ai formaţiei de atunci şi singurul care mai bate mingea împreună cu colegi învăţători şi cu copii din sat. "Am trăit ca fraţi jucători, declară el, ne-am despărţit ca fraţi duşmani. Dragostea pentru minge s-a dezumflat după prima lovitură de maşetă. Vedeţi, nimic n-a rezistat genocidului, acesta a secerat pe nepregătite fotbalul, odată cu tot restul." Şi iată ce crede despre toate acestea Pio, fotbalist convertit în asasin: "Eu unul nu ştiu de ce am început să-i detest pe tutsi. Eram tânăr, mai mult decât orice îmi plăcea să joc fotbal, jucam în echipa din Kibungo împreună cu tutsi de vârsta mea, ne pasam mingea fără probleme. Nu eram stânjenit deloc de prezenţa lor. Vrăjmăşia a apărut pur şi simplu în momentul omorurilor. Am preluat-o din spirit de imitaţie şi pentru a mă conforma."

Oamenii sunt totuşi oameni. Este oare posibilă ignorarea totală a legăturilor fireşti stabilite de-a lungul întregii vieţi? Răspunsurile primite de Jean Hatzfeld la această întrebare seamănă mult între ele:

Fulgence: Puteai să cruţi o persoană pentru că-i erai îndatorat pentru un serviciu anterior sau pentru că-ţi dăruise o vacă, dar totdeauna venea din spate cineva care avea s-o omoare. Nu exista şansa unei excepţii pentru nici un tutsi din mlaştini. Ceea ce trebuia împlinit se împlinea în orice împrejurări. O ştiai prea bine şi nu riscai să te opui acestui adevăr.

Alphone: Ucideai orice mişca în desiş. Nu era nimic de ales, de sperat sau de temut în legătură cu cineva anume. Eram tăieturi de cunoştinţe, tăietori de vecini, tăietori pur şi simplu.

Élie: Nu alegeai între bărbaţi şi femei, sugari şi bătrâni, toţi urmau să fie nimiciţi. Timpul ne alunga din urmă, munca ne sleia de puteri, intimidatorii repetau: "Cine îşi lasă în jos maşeta din cauza unei cunoştinţe abuzează de bunăvoinţa colegilor lui."

Léopord: Pe vecinii noştri tutsi nu-i ştiam vinovaţi de nici o faptă rea, dar îi consideram responsabili pentru veşnicele noastre necazuri. Nu-i mai priveam pe fiecare în parte, nu ne mai pierdeam vremea pentru a recunoaşte cine fuseseră înainte, chiar dacă ne fuseseră colegi. Deveniseră o ameninţare care cântărea mai greu decât tot ce trăiserăm împreună. Aşa se gândea şi aşa se ucidea în epocă.

Săptămâna trecută am reprodus şi comentat câteva dintre punctele comune între Holocaust şi genocidul din Rwanda identificate de Jean Hatzfeld. Demonizarea unui grup de populaţie nu se poate realiza de pe o zi pe alta. Antisemitismul n-a fost inventat de Hitler, tutsi nu s-au transformat brusc într-un rău insuportabil care trebuia eradicat fără ezitare. Animozităţi au existat din totdeauna: vacile proprietate tutsi stricau culturile proprietate hutu; pentru că aristocraţii lor domniseră vreme de aproape un mileniu, tutsii dobândiseră reputaţia de exploatatori, de snobi şi chiar de tirani şi ca urmare, într-o zonă altminteri foarte slab poluată de prejudecăţi rasiste, atributele lor fizice erau privite cu un fel de invidie răutăcioasă:

Jean-Baptiste: Hutuşii le-au reproşat totdeauna tutsilor statura lor înaltă şi faptul că încercau să profite de ea pentru a guverna. Această ranchiună n-a fost atenuată de trecerea timpului. În comuna noastră se spunea că femeile tutsi au siluete prea fine pentru dealurile noastre, că pielea lor este catifelată pentru că beau pe ascuns lapte şi că degetele lor sunt prea subţiri pentru a da cu sapa.

O propagandă insidioasă de lungă durată a transformat resentimentele în prejudecăţi absurde, astfel încât, în momentul când s-a dat cuvântul de ordine, toată lumea era pregătită să treacă la fapte. Atentatul soldat cu moartea preşedintelui a fost doar semnalul unei acţiuni coordonate, planificată până la ultimele amănunte cu o bună bucată de vreme înainte. În decembrie 1993, aşadar cu patru luni înainte de declanşarea genocidului, primarul şi subprefectul din Nyamata, colaboratorii lor apropiaţi, şefii principalelor două partide hutu şi câţiva ofiţeri, "cel puţin douăzeci de persoane dintr-o populaţie de 120 000 au fost informate de Kigali asupra proiectului precis de exterminare. Cu o lună înainte de începerea omorurilor, au fost puşi în temă funcţionari de înalt nivel ierarhic – directorii şcolii şi spitalului, consilieri comerciali – şi comercianţi, în total mai puţin de 60 de persoane."

Printre iniţiaţi se număra şi Joseph-Désiré Bitero, singurul dintre interlocutorii lui Hatzfeld condamnat la moarte (dar graţiat) pentru că, în calitatea lui de oficialitate locală (învăţător, dar şi preşedinte al organizaţiei locale a partidului guvernamental şi şef al interahamwe, cea mai extremistă miliţie hutu) premeditase crime împotriva umanităţii şi operaţii de genocid. Ce anume îl determinase pe tânărul intelectual al satului, văr cu primarul, căsătorit şi tată a trei copii, care nu avusese nimic de împărţit vreodată cu consătenii tutsi şi nu era certat cu nici unul dintre ei, să plănuiască şi să organizeze exterminarea lor? În carte sunt reproduse multe explicaţii – unele dintre ele bătându-se cap în cap – furnizate de el însuşi fie la proces fie în dialog cu autorul cărţii. Mânuieşte cu abilitate nu numai cuvintele, ci şi unele noţiuni de psihologie a maselor: "N-o să vedeţi niciodată sursa unui genocid, ea este ascunsă prea adânc în resentimentele noastre, sub o acumulare de neînţelegeri dintre care noi am moştenit-o pe ultima. Noi am ajuns la vârsta adultă în cel mai prost al istoriei Rwandei, am fost educaţi în spiritul obedienţei absolute, al urii, am fost îndopaţi cu formule, suntem o generaţie nenorocoasă." Câteodată încerca să pozeze în executant docil, privat de dreptul de a opta: "Eram învăţător, eram angajat, m-am supus, am ucis. Într-un partid, orice şef decide în indiferent ce privinţă. Eu aveam diplomă de pedagogie, dar n-am reflectat asupra sloganurilor politice ale celor care ne încadrau. Există situaţii fierbinţi în care n-o mai poţi face. Nu trebuia să mă gândesc decât la felul de a o face."

Numai că acest "instrument" docil, lipsit de voinţă proprie, dăduse dovadă de imaginaţie, obstinaţie, spirit de iniţiativă şi spirit practic, atunci când i se încredinţase răspunderea de a pregăti genocidul: "Joseph-Désiré, scrie Jean Hatzfeld, a fost singurul dintre indivizii din bandă care şi-a reprezentat concret genocidul cu anticipaţie. Cu două luni înainte, a început să controleze maşetele (Autorităţile rwandeze comandaseră din vreme jumătate de milion de bucăţi, semn sigur al premeditării la scară naţională). În noaptea care a urmat asasinării lui Habyarimana, a conferit cu notabilităţile comunei. În prima zi a omorurilor s-a făcut remarcat pe strada principală, cu maşeta în mână, apoi a fost în fruntea celor care intrau în biserică (unde au fost măcelăriţi într-o singură zi şi lăsaţi apoi să putrezească acolo cinci mii de bărbaţi, femei şi copii). De altfel, recunoaşte: «Aveam privilegiul de a fi şef, trebuia să dau un bun exemplu. Ţineam să fiu felicitat.» În cele opt săptămâni care au urmat, şi-a descărcat formidabila energie pe toate fronturile: seara în şedinţe ale organizaţiei, dimineaţa în mlaştinile de la Nyamuyza, după-amiaza la Kibungo, N'tarama sau pe străzile din Nyamata, pentru a discuta şi pentru a-i încadra pe toţi Adalberţii regiunii în grupele lor. Fără a-şi neglija, din această cauză, familia şi pe soţia sa Marie-Chantal, care povesteşte, reproducând astfel o imagine idilică, de carte cu poze, a criminalilor de război: «Trecea pe des pe acasă. Nu purta niciodată arme, nici măcar maşeta. Ştiam că este şef, ştiam că hutuşii îi tăiau pe tutsii. Pe mine mă trata cu gingăşie; avea grijă să nu ducem lipsă de nimic. În fond, era pătruns de o politică rea, dar nu de gânduri rele. Era blând cu copiii. Pentru mine era bărbatul drăguţ cu care mă măritasem.»"

Aceasta este, în fiecare caz azi cunoscut, cea mai descumpănitoare, cea mai înfiorătoare imagine a iniţiatorilor şi a făptuitorilor crime maxime, genocidul: postura de om ca toţi oamenii, cu scăderi şi calităţi omeneşti, apt să trăiască monstruozitatea ca pe o ipostază oarecare, banală a vieţii lor de fiecare zi. Joseph-Désiré a rămas convins că aşa stau şi trebuie să stea lucrurile: "Dacă o minune dumnezeiească m-ar ajuta să-mi regăsesc dealul, familia şi ceva de lucru, oamenii şi-ar da foarte bine seama că pot să redevin o persoană obişnuită."

Simţământul că totul este în ordine, că se prestează o muncă oarecare meritând să fie răsplătită, a fost indus cu multă grijă. În prima seară, adică imediat după oroarea indicibilă din biserică, asasinii au avut parte de o chermeză. Povesteşte Alphonse: "Ne-am întâlnit din nou pe terenul de fotbal de pe care plecaserăm. Se trăgeau focuri de armă în aer, răsuna muzica instrumentelor de suflat. Copiii au împins spre mijloc toate vacile adunate în cursul zilei. Primarul Bernard a oferit patruzeci şi anume pe cele mai grase celor din interahamwe, în semn de recunoştinţă. Am petrecut seara tăindu-le, cântând şi flecărind despre noile zile promiţătoare care ne aşteptau. A fost cea mai antrenantă serbare."

Fiecare zi de masacru era urmată de o seară de petrecere. Povesteşte Jean-Baptiste: "Seara, banda se întâlnea la cârciumă, Nyarunazi sau la Kibungo, depindea. Se putea merge şi dintr-o parte în alta. Se comandau lăzi de bere Primus, se bea, se glumea, ca să ne relaxăm la sfârşitul zilei. Unii petreceau nopţi fără somn golind sticlă după sticlă şi erau din ce în ce mai excitaţi. Alţii, după ce se calmau, se duceau la culcare. Erau şi zurbagii care continuau omorurile ucigând vaci, pentru că nu le venea să lase maşeta din mână. De aceea nu se puteau păstra vaci pentru mai târziu, trebuia să fie mâncate pe loc.

Povesteşte Fulgence: "La cârciumă se făceau comparaţii şi concursuri. Mulţi umflau cifrele pentru a-şi mări partea de pradă. Alţii le micşorau, pentru că-i deranja să povestească despre sângele vărsat şi să se laude cu el. Se trişa şi de-o parte şi de cealaltă, iar cei care exagerau prea mult erau luaţi în derâdere. Era totuşi unul foarte bine cunoscut aici în închisoare care se lăudase cu peste treizeci de victime într-o singură zi bună, fără să fie acuzat de cineva că ar fi minţit."

Şi amintirile unei femei, Clémentine: "Seara, familiile ascultau muzică, dansuri populare. Muzică rwandeză sau burundeză. Datorită marelui număr de radiocasete furate, familiile petreceau cu muzică în toate casele. Toată lumea se simţea mai bogată în mod echitabil, fără invidie sau bârfe şi se felicita. Bărbaţii cântau, toată lumea bea, femeile îşi schimbau rochiile de trei ori pe seară. Era mai zgomotos decât la nunţi, erau bachanale zilnice."

Jean Hatzfeld era convins că a obţinut aceste mărturii (şi multe altele, încă şi mai insuportabile ce se referă la modalităţi sadice de "îndeplinire a misiunii", la metode rapide şi eficiente de zdrobire a pruncilor, la randamente, la asasinate precedate de violuri şi torturi) pentru că a ales un grup care nu mai avea nimic de pierdut – membrii lui fiind deja condamnaţi şi totodată simţindu-se protejaţi de zidurile închisorii, confortabil din punct de vedere psihologic pentru că-i aveau aproape pe membrii bandei din care făcuseră parte, fără teamă că vor fi contrazişi sau puşi într-o postură incomodă deoarece vorbeau pe rând, fără martori, cu scriitorul, iar acesta le promisese că nimic din ceea ce va afla de la ei nu va fi dezvăluit familiilor, cunoscuţilor lor sau măcar codeţinuţilor.

În lumina celor de mai sus nu este însă exclusă nici ipoteza că vorbiseră neinhibat pentru că nici nu se simţeau vinovaţi, aveau simţământul datoriei împlinite, nu-şi reproşau decât cel mult că nu apucaseră să-şi ducă misiunea până la capăt, exterminând toţi "păduchii" şi nu regretau decât că nu sunt (încă!) în sânul familiilor lor, pe care le iubeau şi de dragul cărora făcuseră infinit mai mult decât face de obicei un tată de familie pentru ai lui.

Asta este, de fapt, grozăvia!


Felicia Antip

Publicat la 18 mai 2004 în Adevărul literar şi artistic, pg. 15

Read more....

Jean Hatzfeld – Un anotimp al maşetelor (2)

Prima parte parte e aici.



Automatele de căsăpit vecini şi prieteni


"Cei mai mulţi dintre ei afirmă că n-au coşmaruri, invers decât se întâmplă cu victimele lor bântuite noaptea de vise dureroase, înfricoşătoare, obsesive, culpabilizante. Mai mult, rarele lor coşmaruri au ca obiect mai curând suferinţele îndurate în lagărele din Congo sau în închisoare decât viaţa lor de ucigaşi în mlaştini. Este cu putinţă? Dintre toţi criminalii de război, ucigaşul participant la un genocid iese cel mai puţin zbuciumat."

Şi totuşi... frapează la maximum similitudinile nu dintre felul de a fi al evreilor şi felul de a fi al tutsilor şi nici dintre mitologia evreiască şi mitologia tutsi, ci dintre expresia antisemitismului în Europa înainte de genocidul evreilor şi expresia antitutsismului în Rwanda înainte de genocidul tutsi. Componentele propagandei antitutsi seamănă în mod bizar cu acelea alea propagandei antisemite, fie că este vorba de calificativele fizice (...) sau de calificativele psihologice referitoare la laşitate, perfidie sau trădare.


Să ne amintim ce ştiam, poate o să ne ajute să înţelegem. Colonia belgiană se numise Rwanda-Urundi. S-a spus că graniţele în linie perfect dreaptă trasate cu rigla pe tot continentul african erau arbitrare, că izbucneau adesea conflicte şi ciocniri pentru că nu se ţinuse seama de etnii şi de triburi. Este adevărat că împărţeala între marile puteri se făcuse ţinând seama de aranjamente fără nici o legătură cu interesele sau afinităţile băştinaşilor.

Cuvintele hutu şi tutsi au apărut pentru prima oară în presa mondială în 1959, când populaţiile purtând aceste două denumiri s-au războit între ele. S-a vorbit despre masacre, neamurile care se înfruntau erau descrise ca oameni mărunţi, îndesaţi, brahicefali (hutu) şi înalţi, supli, doliocefali (tutsi). Întrucât puterea mediatică nu încăpuse încă pe mâinile televiziunii, ni-i reprezentam pe combatanţi ca pe nişte sălbatici pe jumătate goi, unii mărunţei şi îndesaţi, ceilalţi nişte uriaşi filiformi, cu toţii înarmaţi cu suliţe şi cu săgeţi otrăvite, poate chiar canibali. Prea departe, din toate punctele de vedere, de noi, de civilizaţia noastră, ca să ne identificăm empatic cu ei. Acum televiziunea ne arată tot ce se întâmplă pe glob, între timp şi alte naţii conlocuitoare pe care le percepem ca mai de-o făptură şi de-o seamă cu noi s-au încontrat barbar şi s-au măcelărit între ele cu aceeaşi frenezie, am aflat şi că rwandezii nu trăiesc în copaci, dar asta nu înseamnă că atunci când în statele independente Rwanda şi Burundi s-au petrecut orori indicibile am luat cu adevărat seama la ceea ce se întâmpla: subiecte mai arzătoare la ordinea zilei concentrau atenţia mediilor de informare. Exact în zilele acelea, în mai 1994, circa 2500 de reporteri au dat buzna în Africa de Sud pentru a asista la instalarea la putere a lui Nelson Mandela. În Rwanda, în toiul masacrelor, între aprilie şi iunie, numărul reporterilor prezenţi n-a trecut niciodată de 15.

Cifrele de mai sus provin nu din Une saison de machettes (Seuil, 2003), cartea în care Jean Hatzfeld reproduce în premieră absolută mărturiile unor ucigaşi în masă, ci din altă sursă, cartea Era genocidului, de Samantha Power, publicată în 2002 şi prezentată pe larg în această pagină [Adevărul literar şi artistic, pg. 15, Biblioteca universală – n.m.] cu aproape un an în urmă. Voi relua câteva dintre informaţiile reproduse atunci în articolul pe care l-am intitulat "Hutu şi tutsi sau tutu şi hutsi?" pentru că, potrivit declaraţiei generalului Wesley Clark care avea să comande ulterior trupele NATO în Kosovo, când s-au discutat opţiunile americane, ofiţerii de stat major întrebau: "E hutu şi tutsi sau tutu şi hutsi?" Numele li se păreau caraghioase, iar ţara sau ţările locuite de oameni cu astfel de nume erau oricum prea departe de America, de buzunarul şi deci de sufletul ei, pentru ca să-i preocupe cu adevărat. În mai 1994, când genocidul era în toi de o lună, oficialităţile Pentagonului i-au spus funcţionarului de resort al Departamentului Apărării care se întorsese de la faţa locului cu un raport cutremurător: "Ascultă, dacă se întâmplă ceva în Rwanda, nu ne pasă. Şterge-o de pe listă. Nu este implicat interesul naţional american şi nu putem pune pe liste toate prostiile umanitare... Fă în aşa fel încât să nu se mai audă despre asta."

Şi nu s-au mai auzit prea multe. De la primele menţionări în presa lumii ale celor două denumiri ridiculizate se produseseră unele schimbări, existau două state independente, Rwanda şi Burundi. Nu era primul caz de sciziparitate a unei unităţi statale după ce neamurile conlocuitoare se măcelăriseră reciproc, demonstrând că nu le place să trăiască laolaltă. Din motive rasiale? Jean Hatzfeld susţine că nu şi că, deşi non-africanii presupun altfel, africanii n-au fost niciodată rasişti. Coexistă nenumărate neamuri şi triburi, orice african recunoaşte fără probleme obârşia oricărui alt african, dar această identificare nu implică vreo judecată de valoare, resentimente sau afinităţi. Căsătoriile mixte erau atât de frecvente în Rwanda, încât atunci când s-a dat cuvânt de ordine ca toţi tutsii să fie ucişi, a fost nevoie de o complicată reglementare specială: soţiile tutsi putea fi cruţate, soţii tutsi – nu. Copiii rezultaţi din aceste căsătorii urmau soarta tatălui, fiind omorâţi dacă acesta era tutsi, chiar dacă fuseseră născuţi de o mamă hutu.

Răfuielile îşi aveau obârşia în lupta pentru putere. Timp de nouă sute de ani a domnit o dinastie tutsi. Ultimul mare rege tutsi, Mutara Rudohigwa, murise în 1959. Evident, la data aceea monarhia era doar o chestiune de uz intern, întreg teritoriul locuit de cele două neamuri fiind, cu începere din 1921, sub mandat belgian. Tot belgienii introduseseră dealtfel, în 1931, cărţi de identitate care specificau etnia (ele rămânând valabile până în 1994). La moartea regelui au izbucnit primele răzmeriţe ale agricultorilor hutu. Câteva sute de mii de crescători de vite tutsi au fugit din ţară. După proclamarea independenţei, în 1962, guvernul a fost format de partidul hutu care câştigase alegerile din anul precedent. O lovitură de stat militară în 1973, urmată în 1978 de alegerea celui care o condusese, maiorul Habyarimana, ca preşedinte, a consolidat puterea populaţiei majoritare hutu. A apărut o mişcare insurgentă, Frontul Popular Revoluţionar (de provenienţă tutsi), care a obţinut prime victorii în 1990. Au urmat lupte de gherilă, iar în 1993, acordurile de pace de la Arusha între guvern şi FPR au fost realizate sub egida ONU, iar respectarea lor era supravegheată de o importantă forţă internaţională de menţinere a păcii.

Am recapitulat aceste date pentru că ele indică un mers al evenimentelor asemănător cu evoluţiile din alte ţări africane lăsate de administraţiile coloniale în stare de anomie, fără structurile şi fără pregătirea politică necesară pentru a funcţiona în mod normal după eliberare. Cum s-a putut ajunge însă la obnubilarea aceea absolută, la transformarea unui întreg popor într-o hoardă de zombi condiţionaţi să măcelărească pe bandă rulantă, fără să-şi dea măcar seama că fac ceva îngrozitor?

Jean Hatzfeld demonstrează că s-a folosit o tactică similară cu aceea care, cu şase decenii mai devreme, i-a determinat pe germani să accepte, fără să-şi pună probleme, holocaustul. Pregătirea psihologică începe prin devalorizarea celor urmând a fi condamnaţi ulterior la exterminare, astfel încât să nu mai fie percepuţi ca semeni, ca fiinţe umane. Autorul se întreabă dacă pot fi identificate caracteristici comune evreilor demonizaţi de ideologia nazistă şi populaţiei tutsi. "Evident nu, răspunde el. Tutsi nu practică o religie a lor, nu invocă nici un text fundamental, nu vorbesc o limbă sau un dialect propriu. Nici un obicei sau principiu, afară de tradiţia creşterii vitelor, nu distinge modul lor de viaţă de cel al persecutorilor lor. Pe deasupra, invers decât evreii din Europa, tutsi au deţinut întreaga putere în Rwanda. Vreme de aproape opt secole, până la Independenţă, ei menţinuseră o monarhie de o sofisticare şi o complexitate care rămâne încă o enigmă pentru istorici şi a cărei amintire irită memoria colectivă hutu. Şi totuşi... frapează la maximum similitudinile nu dintre felul de a fi al evreilor şi felul de a fi al tutsilor şi nici dintre mitologia evreiască şi mitologia tutsi, ci dintre expresia antisemitismului în Europa înainte de genocidul evreilor şi expresia antitutsismului în Rwanda înainte de genocidul tutsi. Componentele propagandei antitutsi seamănă în mod bizar cu acelea alea propagandei antisemite, fie că este vorba de calificativele fizice (...) sau de calificativele psihologice referitoare la laşitate, perfidie sau trădare. O corespondenţă între cele stereotipări care se regăseşte într-o poreclă împărtăşită: paraziţi sau păduchi."

După răsturnarea regimului aristocratic dominat de tutsi, dictatorul populist Juvénal Habarymana a pornit o acţiune susţinută de marginalizare a compatrioţilor minoritari (circa 12 la sută dintre locuitorii ţării): a decretat confiscarea unora dintre proprietăţile lor, deplasări de populaţie, legi de excludere, legi de interzicere a căsătoriilor mixte în vigoare până în 1976 şi, mai ales, a încurajat valuri recurente de masacre. Începând din 1990, atacurile unor trupe rebele tutsi împotriva armatei rwandeze hutu au determinat o radicalizare a discursului oficial. Nu numai preşedintele, primul ministru şi liderii partidelor politice îi ameninţau din ce în ce mai deschis pe tutsi cu suprimarea, ci şi profesorii universitari care scriau cărţi şi pamflete pe teme de istorie, principalele posturi de radio ai căror foarte populari animatori cereau, în scheciuri şi cântece, distrugerea "păduchilor", şi, de asemenea, toţi cei care beneficiau de privilegiul de a lua atitudine în public.

Chiar dacă asasinarea unor tutsi rămânea aproape totdeauna nepedepsită, genocidul n-a fost plănuit decât în iarna 1993-1994, cu câteva luni înainte de atentatul împotriva avionului prezidenţial. Jean Hatzfeld se străduieşte să definească exact noţiunea de genocid: "Cuvântul genocid este din ce în ce mai denaturat, întrebuinţat şi unde se potriveşte şi unde nu se potriveşte de către personalităţi politice, ziarişti, diplomaţi care relatează despre omoruri masive sau crude. Toate războaiele generează tentaţii barbare mai mult sau mai puţin ucigaşe. Delirul setos de sânge al combatanţilor, dorinţa de răzbunare, disperarea, frica, teama de abandon, euforia victoriei sau angoasa înfrângerilor, paranoia şi mai ales senzaţia de damnare după crime provoacă acte şi comportamente genocidale. E vorba de totul sau nimic, de panică, de dorinţa de a termina o dată pentru totdeauna. De aici – masacrarea unor civili sau a unor prizonieri, campanii de violuri şi torturi, deportări ucigătoare, pustiiri fără nici o măsură (...) Dar confundarea acestor crime de război – chiar şi atunci când duc, în nebunia lor colectivă, la nimicirea unei comunităţi civile – cu un proiect explicit şi organizat de exterminarea reprezintă o gravă confuzie intelectuală şi politică, simptomatică pentru cultura senzaţionalului."

În război, explică Hatzfeld, sunt ucişi în primul rând bărbaţii, care sunt cei mai apţi de luptă, apoi femeile susceptibile să-i ajute, băieţii pentru că preiau ştafeta şi în fine bătrânii care dau sfaturi. În genocid este vizată toată lumea, în mod special pruncii, fetele şi femeile, pentru că reprezintă viitorul. Cultivatoarea tutsi Christine Nyiransabimana, aşadar o simplă ţărancă, defineşte noţiunile cu luciditate şi cu o precizie care îl determină pe autor să vadă în formularea ei "o uluitoare referire la soluţia finală". "Război, spune ea, este atunci când autorităţile vor să răstoarne alte autorităţi ca să se înfrupte în locul lor. Genocidul este o etnie care vrea să bage în pământ altă etnie. Genocidul întrece războiul pentru că intenţia durează veşnic, chiar dacă nu este încununată de succes. Este o intenţie finală."

"Cele zece porunci hutu", ucazul care a guvernat întreaga acţiune perfect coordonată de la centru, era la fel de explicit şi de brutal în formulările lui ca Legile de Nürnberg: ţara trebuia debarasată cu orice preţ de componenta sa tutsi. Mii de agitatori au fost răspândiţi în toată ţara pentru a-i instrui pe hingherii de oameni. Programul zilnic de "cosit", de "tăiere", ţinea de la ora 9.30 la 16 şi se desfăşura cu o precizie care a generat în cele din urmă monotonie, rutină, sub îndrumarea şi supravegherea "încadratorilor" veniţi de la centru. Era o datorie de la care nimeni nu se gândea să se sustragă. Toţi ştiau că trebuie să şi-o îndeplinească şi erau siguri că se vor bucura de deplină impunitate: se supuseseră ordinelor de sus, spre binele ţării. Foarte mult a contat măsura prin care s-a asigurat plecarea martorilor străini. Imediat după atentat, zece belgieni din Forţa de supraveghere au fost masacraţi sălbatic la Kingali, autorităţile având grijă ca această crimă să se bucure de maximum de publicitate în întreaga lume. Au urmat imediat podul aerian şi convoaiele rutiere care i-au scos din Rwanda pe toţi posibilii observatori. Radioul oficial scanda într-una: "Străinii pleacă. Aveau probele materiale a ceea ce ne pregătim să facem şi părăsesc Kingali! De data aceasta, se dezinteresează de soarta tutsilor."

Motivarea fusese meticuloasă şi insistentă, nu mai existau constrângeri, nu aveau de ce să existe nici reţinere şi nici, ulterior, remuşcări. Rezultatul: genocidul din Rwanda s-a deosebit de Holocaust printr-o particularitate pe care Jean Hatzfeld n-o relevă: hitlerismul a ucis prin metode în general industriale toată suflarea evreiască de sub jurisdicţia lui, dar nu i-a implicat direct în crima maximă pe toţi germanii sau pe toţi vasalii Germaniei. În Rwanda, genocidul a fost (observaţia îi aparţine lui Hatzfeld) de tip rural şi, mai ales, a fost o acţiune de masă, o îndeletnicire naţională, o adevărată "cauză a întregului popor", o crimă cu un număr de făptuitori aproape egal cu numărul locuitorilor ţării. De aici eficacitatea lui fără egal, un randament mult superior celui realizat de germani, deşi aceştia puseseră la punct cea mai performantă tehnică a asasinatului în masă.

Jean Hatzfeld i-a întrebat pe toţi cei consimţiseră să se destăinuiască dacă au coşmaruri, dacă victimele vin să le bântuie visele. Nu, nici vorbă. "Cei mai mulţi dintre ei afirmă că n-au coşmaruri, invers decât se întâmplă cu victimele lor bântuite noaptea de vise dureroase, înfricoşătoare, obsesive, culpabilizante. Mai mult, rarele lor coşmaruri au ca obiect mai curând suferinţele îndurate în lagărele din Congo sau în închisoare decât viaţa lor de ucigaşi în mlaştini. Este cu putinţă? Dintre toţi criminalii de război, ucigaşul participant la un genocid iese cel mai puţin zbuciumat." De ce? Cel care a cules consternantele mărturii se străduieşte să desluşească mecanismele acestei anestezieri fără efecte secundare a conştiinţelor. Ar vrea să creadă că-l mint, că se apără în felul acesta "pentru a supravieţui din punct de vedere psihologic". Nu poate evita însă adevărul că nu s-au înregistrat căderi psihice, sindroame depresive, sinucideri, printre autorii genocidului.

Revin la cartea Samanthei Power şi la una dintre tragediile consemnate de ea: destinul generalului Roméo Dallaire, la vremea respectivă şeful misiunii ONU în Rwanda, lăsat fără trupe exact când ar fi avut nevoie de ele (Consiliul de Securitate a ordonat retragerea întregului efectiv, cu excepţia unui grup simbolic de 270 de oameni). După ce i s-a refuzat permisiunea de a dezarma miliţiile hutu, Dallaire a privit neputincios vreme de trei luni de zile mormanele de cadavre care transformaseră ţara într-o morgă pestilenţială, în timp ce la Washington se făceau eforturi încununate de succes de a-l lăsa fără trupe şi apoi de a împiedica Naţiunile Unite să-i trimită, totuşi, întăriri. Nici pe cei 25000 de rwandezi care se puseseră chiar de la început sub protecţia lui n-a putut să-i apere.

A fost doborât de un sentiment irepresibil de vinovăţie. Spunea: "Mi-am ratat misiunea. Nu pot să spun că nu sunt răspunzător de aceste morţi, odată ce au survenit în timpul misiunii mele. Am argumentat, dar n-am convins, aşadar am eşuat." A căzut într-o stare de depresie cronică, a încercat în repetate rânduri să se sinucidă, a devenit alcoolic, dependent de droguri. În iunie 2000, după ce fusese găsit inconştient pe o barcă dintr-un parc, beat şi singur şi a fost resuscitat, a trimis televiziunii canadiene un mesaj în care, deşi ajuns la capătul puterilor, îşi exprima încrederea în Canada, în eforturile de menţinere a păcii, în cauza drepturilor omului.

Cei 14 condamnaţi (mai mult sau mai puţin) cu care a stat de vorbă Jean Hatzfeld sunt oameni din cu totul altă plămadă decât generalul canadian. Chiar dacă este posibil ca insistenţa mea să pară excesivă, voi duce mai departe încercarea de a descoperi resorturile care i-au transformat în automate de căsăpit vecini şi chiar prieteni.


A treia parte urmează aici.


Felicia Antip

Publicat la 11 mai 2004 în Adevărul literar şi artistic, pg. 15

Read more....

sâmbătă, 23 februarie 2008

Narcoticii Anonimi

Dacă consumi (sau ştii pe cineva care consumă) heroină, cocaină, LSD, marijuana sau alte droguri, ar fi bine să ştii că pe 26 februarie, 14.30, se întâmplă prima intâlnire a Narcoticilor Anonimi din Bucuresti. La Centrul de Asistenta Integrată a Adicţiilor - Obregia (CAIA OBREGIA), din Şoseaua Berceni Nr. 10 - 12 (în incinta Spitalului Clinic de Psihiatrie Prof.Dr. Al. Obregia, intrarea dinspre Str. Emil Racoviţă, pe lângă Capela Sf. Teodora), Sector 4, Bucureşti.

Informaţii la tel. 334 03 02 (în limba română) sau 0720 485 563 (în limba engleză).

via femeiasimplă.


G.


Read more....

Jean Hatzfeld – Un anotimp al maşetelor (1)

În 4 mai 2004, în Adevărul literar şi artistic, doamna Felicia Antip publica recenzia cărţii lui Jean Hatzfeld Un anotimp al maşetelor (Une saison de machettes), o carte groaznică, în care lumea este privită prin ochii ucigaşilor participanţi la unul din cele mai mari genocide contemporane.

Mai jos urmează prima parte; următoarele două părţi vor fi postate pe măsură ce le scriu. În textul original Rwanda era ortografiat Ruanda; ambele variante sunt corecte, dar Rwanda e mai comun.



"Regula nr. 1 era să ucizi; regula nr. 2 nu exista"


Une saison de machettes un anotimp al maşetelorPancrace (cultivator, 25 de ani): În anotimpul acela al omorurilor, ne sculam mai devreme decât de obicei, ca să înfulecăm multă carne; iar pe la nouă-zece ne adunam pe terenul de fotbal (...) Regula nr. 1 era să ucizi; regula nr. 2 nu exista.

Ignace (62 de ani, propietar de pământ, fost zidar): Cei care vroiau să cânte, cântau (...) Nu se alegeau cântece speciale pentru a încuraja, nu se cânta nici un cuvânt patriotic, ca cele de la radio, nici o vorbă rea sau batjocoritoare despre tutsi. Nu era nevoie de versuri încurajatoare, se alegeau în mod firesc cântece tradiţionale care ne plăceau. Erau un fel de coruri în marş (...) În mlaştini, era suficient să scotoceşti şi să ucizi până la fluierul final. Câteodată, fluierul era înlocuit de un foc de armă. Era singura noutate a zilei.

Fulgence (cultivator, 33 de ani, catolic fervent, vicar benevol, ţinea locul preotului care slujea mai multe parohii): Consilierul comunal din Kibungo i-a convocat pe toţi hutuşii (...) Ne-a spus că de acum înainte, nu mai trebuie să facem nimic altceva decât să-i ucidem pe tutsi.

Adalbert (cultivator, 23 de ani): La început, primarul, prefectul, consilierii municipali coordonau totul împreună cu foştii militari şi poliţişti, pentru că aceştia aveau arme (...) După aceea au devenit şefi tinerii cei mai curajoşi. Eu m-am făcut din prima zi şef peste locuitorii din Kibungo. Până atunci fusesem conducătorul corul bisericii (...) Ne plăcea să fim împreună, în bandă (...) Când cineva avea o mică scuză, te propuneai să faci partea lui de muncă în acea zi.

Élie (fost militar şi poliţist, cultivator): Trebuia să acţionăm repede, n-aveam dreptul la zile libere, în nici un caz duminica, trebuia să terminăm. Se suprimaseră toate ceremoniile. Eram angajaţi cu toţii, în mod egal, pentru o singură treabă, să ucidem toţi păduchii.

Jean-Baptiste (funcţionar public, recenzor şi agent comercial şef al comunei, 38 de ani): Omorurile au început fără o metodă bine pusă la punct. Era o singură regulă: să se persevereze până la capăt, să se păstreze un ritm satisfăcător, să nu fie cruţat nimeni şi să se jefuiască tot ce se găsea.


Au cuvântul, pentru prima oară, ucigaşii. Mărturisesc că unele dintre cărţile despre care am scris de-a lungul anilor mi s-au şters din minte cu totul. Sunt sigură însă că nu voi uita niciodată această carte halucinantă şi, până în ziua de azi, unică în felul ei. Despre Holocaust şi despre alte genociduri s-a scris numai pe baza mărturiilor supravieţuitorilor şi ale celor care au fost de faţă din întâmplare sau, în cazul ziariştilor, deliberat şi folosind, eventual, documente. Asasinii n-au fost întrebaţi sau, dacă au fost întrebaţi, au preferat să nu vorbească. Există câteva excepţii de mărturii parţiale ale unor făptuitori, de exemplu în cartea despre Eichmann, scrisă de Hannah Arendt după procesul de la Ierusalim.

Jean Hatzfeld (fost ziarist la Libération, autorul unei cărţi despre războiul din Bosnia, care a renunţat la profesiunea lui pentru a cerceta retrospectiv genocidul comis în Rwanda în primăvara anului 1994) nu s-a mulţumit cu grozăviile descoperite şi descrise de el în Dans le nu de la vie, volum alcătuit în esenţă din declaraţii ale unor membri ai populaţiei tutsi, exterminată sistematic de concetăţenii lor hutu în cele o sută de zile ale masacrului. După apariţia în anul 2000 a acestei relatări despre genocidul record din Rwanda (opt sute de mii de bărbaţi, femei şi copii, adică mai mult de o zecime din populaţia ţării, măcelăriţi cu maşetele în răstimp de o numai o sută de zile), s-a întors de mai multe ori la faţa locului, a purtat de-a lungul a doi ani discuţii cu membrii unei bande de ucigaşi din regiunea Kibungo, unde misiunea de a-i măcelări pe cei 60.000 de locuitori tutsi a fost îndeplinită cu sârg, cu entuziasm şi cu maximum de eficienţă şi la sfârşitul anului trecut, adică la aproape zece ani de la evenimente a publicat o înmărmuritoare carte-document, distinsă cu Premiul Femina.

Cum pot fi transformaţi nişte oameni obişnuiţi, cultivatori de pământ, institutori, fotbalişti, funcţionari publici, slujitori ai bisericii, în fiare care nu simt decât satisfacţia datoriei împlinite când îşi măcelăresc în neştire, într-o veselie, semeni, vecini, colegi cunoscuţi? Răspunsurile la această întrebare şi la toate cele care derivă din ea – reacţia soţiilor, existenţa sau inexistenţa unei atitudini diferite faţă de prunci, faţă de foşti camarazi, vecini, prieteni, membri de familie, concilierea faptelor săvârşite cu pioşenia creştinească, lipsa de remuşcări, liniştea sufletească a tuturor făptuitorilor genocidului – sunt numeroase, amănunţite, chiar exhaustive şi totuşi deloc lămuritoare. Ceea ce nu înţelesesem înainte de a citi cartea rămâne şi mai de neînţeles după ce-am terminat-o. Poate pentru că există răspunsuri pe care mintea le refuză.

Înainte de a arăta cum s-a întâmplat totul şi cum s-au lăsat ucigaşii convinşi să vorbească, se cer precizate două sau trei lucruri:

Masacrul fără precedent şi fără asemănare în contemporaneitate s-a produs nu într-o comunitate primitivă, lipsită de structuri şi de constrângerile decurgând din ele, ci într-o ţară atât de bine organizată încât s-a putut acţionat coordonat, pe bază de ordine venite de la centru, a căror aducere la îndeplinire era controlată cu stricteţe. Autorii nu erau marginali oligofreni, elemente declasate, sălbatici nededaţi cu civilizaţia, ci, aproape fără excepţie, toţi cetăţenii de naţionalitate hutu, în imensa lor majoritate oameni aşezaţi, familişti, care-şi câştigau cinstit existenţa, credeau în Dumnezeu, se duceau la biserică, îşi iubeau copiii. Un supravieţuitor, institutor la N'tarama, povesteşte: "Directorul şcolii şi inspectorul şcolar din sectorul meu au participat la omoruri folosind ghioage cu cuie. Doi colegi profesori cu care înaine ieşeam la o bere şi schimbam impresii despre elevi au pus osul la treabă, dacă pot să spun aşa. Un preot, primarul, subprefectul, un doctor, au ucis cu mâinile lor. Purtau pantaloni de olandă plisaţi, îşi făceau siesta cum se cuvine, circulau cu maşina sau cu motocicleta. Aceşti oameni cu bună pregătire intelectuală, cât se poate de stăpâni pe sine, şi-au suflecat mânecile pentru a apuca zdravăn maşeta. Aşa că, pentru cineva ca mine, care a predat toată viaţa discipline umaniste, aceşti criminali constituie un mister înspăimântător."

Cele o sută de zile în care întreaga populaţie hutu a Rwandei a pus mâna pe uneltele de lucru ale cultivatorilor, maşetele şi le-au folosit nu pentru a recolta fasole ci pentru a cosi, sau, cum spuneau ei, pentru a "a tăia" oameni, nu datează dintr-un trecut îndepărtat, nebulos: ele au început la 7 aprilie şi s-au încheiat la 4 iulie 1994. Ce făceam noi atunci? Ce anume ne preocupa? În ce direcţii privea lumea în perioada aprilie-iulie 1994? Spre Iugoslavia, spre alte câteva probleme mai mult sau mai puţin stringente care constituiau actualitatea urmărită de mass-media şi, bineînţeles, spre problemele interne proprii, totdeauna şi pretutindeni mai preocupante decât ceea ce se întâmplă în afara ţării.

Rwanda nu era teritoriu izolat, ferit de privirile vigilente ale forurilor internaţionale, ale organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului, ale fundaţiilor umanitare, ale presei. Numai că, îndată săvârşit atentatul din 6 aprilie 1994, când preşedintele Rwandei, Juvénal Habyarimana, a fost ucis prin doborârea avionului său deasupra aeroportului din Kigali şi după asasinarea, a doua zi, a mai multor personalităţi politice de orientare democratică, printre care şi prim-ministrul, doamna Agathe Uwilingizimana, de naţionalitate hutu, urmate de instalarea unei regim "revoluţionar", străinii au dat bir cu fugiţii. Ca şi cum s-ar fi dat un semnal pentru retragerea bruscă, simultană, a tuturor martorilor posibilii. Un pod aerian organizat pe aeroportul Kanombé şi convoaie rutiere dirijate spre ţările vecine au făcut posibilă evacuarea rapidă a nerwandezilor din ambasade, universităţi, mănăstiri şi din toate instituţiile. Jean Hatzfeld repetă doar ce-a aflat de la cei pe care-i convinsese să i se confeseze. Ca urmare, perspectiva lui este limitată la ceea ce s-a întâmplat în zona lor de acţiune. La două zile după explozia avionului prezidenţial, masacrele începuseră în oraşe, nu însă şi în comuna Nyamata. Un detaşament al căştilor albastre cu trei vehicule blindate a trecut pe rând pe la mănăstire, pe la maternitatea St. Martha şi pe la spital şi i-a îmbarcat pe toţi albii, cinci preoţi şi trei surori de caritate elveţiene. Maicile au încercat să le ia cu ele pe surorile tutsi, dar militarii le-au răspuns: "Nu, sunt rwandeze, locul lor e aici, e preferabil să fie lăsate cu fraţii şi surorile lor". Aveau să fie "tăiate", ciopârţite cu toatele, împreună cu lehuzele şi cu nou-născuţii la 14 aprilie, după ce cei cinci mii de credincioşi fuseseră ucişi în biserica din aceeaşi comună de alţi credincioşi de aceeaşi religie cu ei. În ziua următoare, alţi cinci mii de oameni au fost măcelăriţi în altă biserică, la N'tarama, la o depărtare de 30 de kilometri. Menţinându-se acelaşi ritm susţinut al "muncii", sarcina a fost îndeplinită cu mult înainte de termen.

O, nu, comunitatea internaţională n-a rămas indiferentă: Consiliul de Securitate al ONU a calificat drept genocid masacrele din Rwanda. La 3 octombrie. Mai bine mai târziu decât niciodată, dar oricum degeaba, fără efecte. Între timp, milioane de hutu fugiseră în Congo de teama represaliilor. În noiembrie, Frontul Patriotic Revoluţionar din Rwanda a invadat partea estică a statului Congo, ucigând, la rândul său, zeci de mii de refugiaţi hutu. Două milioane de refugiaţi s-au întors în ţară, dar, în mai 1997, armata rwandeză a întreprins un marş de 1500 km în Congo, l-a pus pe fugă pe preşedintele de proastă faimă Mobutu şi a instalat un regim nou la Kinshasa. La 1 ianuarie 2002, Frontul Popular Revoluţionar din Rwanda a preluat puterea şi a proclamat Republica a III-a, sub preşedinţia lui Paul Kagame, conducătorul FPR. La 1 ianuarie 2003, un decret prezidenţial a autorizat punerea în libertate a celor mai mulţi dintre rwandezii condamnaţi anterior pentru genocid. Oricum, pedepsele fuseseră neaşteptate de blânde.

Jean Hatzfeld comentează cu competenţă şi pătrundere stupefiantele mărturii, explicând şi cum a reuşit să-i înduplece pe asasinii de ocazie să se confeze şi ce anume a determinat decizia autorităţilor de a recurge la genocid şi toate celelalte aspecte tulburătoare ale realităţii de neconceput pe care o reproduce. Săptămâna viitoare, voi reproduce câteva dintre comentariile şi concluziile lui. Până atunci, însă, iată cum şi-au trăit făptuitorii experienţa vânătorii de semeni:

Ignace: La început eram prea înfierbântaţi ca să gândim. După aceea, ne-a intrat în obişnuinţă. În starea în care eram nu ne deranja că ne tăiem toţi vecinii, până la ultimul. Devenise ceva de la sine înţeles. Numai erau bunii noştri vecini din totdeauna, cei care ne întindeau sticla de băutură în cârciumă, pentru că nu mai aveau ce căuta acolo. Nu mai erau cei ce fuseseră înainte şi nici noi nu mai eram aceiaşi. Nu ne jenam de ei sau de trecut, pentru că nu jenam de nimic.

PIO (20 de ani, membru al echipei de fotbal şi al corului bisericesc): Nu mai vedeam fiinţe omeneşti când dădeam peste tutsi în mlaştini. Vreau să zic oameni ca noi, împărtăşind gânduri şi sentimente asemănătoare. Vânătoarea era sălbatică, vânătorii erau sălbatici, vânatul era sălbatic, sălbăticia punea stăpânire pe suflete. Nu deveniserăm doar criminali: deveniserăm o specie feroce într-o lume barbară. Nu e un adevăr credibil pentru cineva care nu l-a trăit în muşchii lui. Viaţa noastră de fiecare zi era supranaturală şi sângeroasă; şi asta ne convenea de minune.

Pancrace: Este foarte demoralizant să ucizi, fie chiar şi un animal, dacă tu eşti cel care trebuie să ia decizia. Dar dacă trebuie să asculţi de consemnul autorităţilor, dacă eşti sensibilizat cum se cuvine, dacă te simţi împins şi tras, dacă ştii că masacrul va fi total şi fără consecinţe nefaste în viitor, te simţi liniştit şi senin. O faci fără pic de ezitare.

Jean-Baptiste: Cu cât ucideam mai mult, cu atât era mai mare pofta noastră de a continua. Pofta, dacă nu e nimeni care s-o pedepsească, nu te părăseşte niciodată. Era vizibilă în ochii noştri scoşi din orbite de setea de a omorî.

Alphonse (proprietar de pământ şi comerciant, 39 de ani, bun fotbalist şi bun catolic): Omul se poate deprinde să ucidă dacă ucide fără să se oprească. Poate chiar să se transforme în fiară fără să-şi dea măcar seama. Unii ajunseseră să se ameninţe între ei când nu mai aveau tutsi sub maşete. Ghiceai pe chipul lor nevoia de a ucide (...) Mie nu-mi era frică de moarte; într-un fel, uitam că omor persoane vii. Nu mă mai gândeam nici la viaţă nici la moarte. Îmi era însă frică de sânge. Duhnea şi te mânjea. Seara, îmi spuneam: la urma urmei, sunt un om plin de sânge, tot sângele ăsta care gâlgâie va aduce nenorocire, un blestem. Moartea nu mă alarma, dar acest exces de sânge, da.

Joseph-Désiré: (absolvent de şcoală normală, învăţător, 31 de ani, singurul din bandă implicat în pregătirea genocidului cu câteva luni înainte de săvârşirea lui, a fost şi singurul dintre interlocutorii lui Hatzfeld condamnat iniţial la moarte, pedeapsa fiind însă comutată ulterior în închisoare): Cel care se avânt cu maşeta în mână nu mai auzea nimic. Îşi uita în primul rând propriul nivel intelectual. Acest program repetat ne dispensa de a reflecta. Te duceai, te întorceai fără să-ţi treacă prin minte vreun gând.

Fulgence: Deveneam din ce în ce mai răi, din ce în ce mai calmi, din ce în ce mai sângeroşi. Nu ne gândeam însă seama că deveneam din ce în ce mai ucigaşi. Cu cât tăiai mai mulţi, cu atât devenea mai simplu să tai.

Adalbert: La începutul omorurilor, eram grăbiţi şi rădeam totul pentru că eram înverşunaţi. La jumătatea acţiunii, ucideai cu nonşalanţă. Timpul scurs şi victoria ne încurajau să tărăgănăm. La început puteai să te simţi mai patriot sau mai merituos când izbuteai să-i prinzi pe fugari, mai târziu s-a renunţat la acest mod de a gândi. Ucideam pentru a ne termina treaba. Unii dădeau semne de oboseală din cauza acestei corvezi însângerate. Pe alţii îi amuza să-i facă să sufere pe tutsi pentru că asudaseră atâtea zile din cauza lor.

Léopord (dintr-o familie de cultivatori, 22 de ani, catolic practicant): Pentru că ucideam într-una, începeam să simt că nu are nici un efect asupra mea. Nu resimţeam plăcere, ştiam că nu voi fi pedepsit, ucideam fără consecinţe, mă adaptam fără probleme. Plecam dimineaţa fără nici o stânjeneală, mă grăbeam, vedeam că munca şi rezultatul ei îmi fac bine, asta-i tot. În timpul omorurilor, tot ce gândeam despre persoana tutsi era că trebuie suprimată. Precizez că de la primul domn pe care l-am ucis până la ultimul, n-am regretat pe nimeni.


A doua parte urmează aici.


Felicia Antip

Publicat la 4 mai 2004 în Adevărul literar şi artistic, pg. 15

Read more....

duminică, 17 februarie 2008

Prostia care ucide caii



În The Telegraph a apărut azi un articol despre situaţia cailor din România, articol discutat şi pe reddit.

Motivaţia pentru interzicerea căruţelor pe drumurile publice e de o prostie enormă: cauzează accidente.

Da, sunt vitezomani ţăranii, şi-au tunat toţi faetonul în Lamborghini Gallato, duc bălegarul pe câmp cu 200 km/h. E o minune ce pot face doi cai-putere, nu?

Evident, nu căruţele sunt problema ci şoferii care se cred piloţi de formula unu. Dar e mai greu să faci educaţie decât să distrugi un mod de viaţă (foarte verde şi regenerabil), fără să te gândeşti la consecinţe. E greu să mandatezi elemente de semnalizare pentru căruţe, e greu să-i faci pe şoferi responsabili...


Cât de ameţită pare uneori România, dorind cu disperare să fie acceptată, să fie ca ceilalţi, dar mereu luând deciziile greşite, împiedicându-se şi căzând ca o mică ţărăncuţă urcată prima oară pe tocuri...


G.

Read more....

joi, 14 februarie 2008

Help! Vine portărelul!

Am nevoie de ajutor. Toate bunurile mele materiale sunt în joc.

Din motiv de amendă neplătită (una din multe, ratb în general), de 80 RONi, mi-a venit acasă o "înştiinţare de plată amenzi", adică un proces verbal. Care proces verbal reprezintă "potrivit art. 108, alin. 3 din O.G. 92/2003, titlu de creanţă a obligaţiei bugetare". A, şi "venit acasă" înseamnă că azi mi-a dat-o bunică-mea în mână. Posibil să fi venit altădată, pe ea scrie "Nr cutare din 17-12-2007". Nu ştiu, bunică-mea are Alzheimer.

Art. 108 din O.G. 92/2003 trimite la art. 152 din codul de procedură fiscală, unde m-a luat cu friguri şi frisoane pe şira spinării: fiţuica-proces verbal din faţa mea e de fapt "procesul verbal de sechestru". Din câte înţeleg eu (şi nu prea înţeleg), următorul pas e să-mi vină acasă să-mi pună sechestru pe bunurile materiale, şi pe urmă să plece cu el. Da, el. Alte bunuri materiale n-am. Oare el intră sub incidenţa art. 151, alin 2., pct. a)?

Hm. It's weird how exciting legalese is.


Deci... ar trebui să fiu îngrijorat? Să fug la Serviciul finanţe publice şi să plătesc? Să aştept portărelul? Să aştept să se prescrie? Apropo de prescris, am o amendă administrativă (hehehehe) neplătită, de prin 2003...2004...2005 şi n-am mai auzit nimic de ea.

Please help.


G.

Read more....

duminică, 10 februarie 2008

În viaţă nu-i ca în filmele porno

Cine urmăreşte scandalul de jour din blogosfera românească, poate concluziona că prea multă pornografie duce la pierderea contactului cu realitatea.

Unii încep să creadă că femeia o vrea mereu, o vrea rough, o vrea peste tot şi în tot, că toate femeile sunt scobitori, au bustul mare şi se epilează în fund.

Ceea ce, din păcate se pare că trebuie precizat în scris, nu e adevărat.

Deci gândiţi-vă bine înainte să vă uitaţi la porn. Nu numai că o să orbiţi, o să vă crească păr în palmă şi doamne-doamne o să omoare un pisoi, dar o să debitaţi pe urmă tâmpenii la TV.

G.

Read more....

miercuri, 6 februarie 2008

What have I done?!

Seriously, what have I done?

Azi când am încercat să-mi verific contul de hi5, am fost întâmpinat cu mesajul ăsta drăgălaş:


După care, folosind un proxy şi încercând să mă loghez, am primit mult mai drăgălaşul mesaj:


Ce s-a întâmplat?! Ce am făcut? Cu ce i-am supărat? Doar n-o fi de vină... poza?!?!

În fine. Nu-i bai mare, îmi pare rău doar că am pierdut un profil amuzant şi nişte favorites.

Ce chestie, prima dată când sunt banat undeva. But there's a first time for everything. Too bad for some things there isn't a second time, goddamnit.

Update: Back, baby! Cu ajutorul cache-ului google, am recuperat textu', iar băieţii de la hi5 mi-au debanat ip-ul (sau mi l-a schimbat UPC-ul). Aşa că am din nou un profil! Yeey! I'm lame again! Daţi cu commentu', să am impresia că sunt popular.


G.

Read more....

duminică, 3 februarie 2008

We want your soul

I am free and forever will be.





Your cellphone, your wallet, your time, your ideas

no barcode, no party, no ID, no beers;

Your bankcard, your licence, your thoughts, your fears

no simcard, no disco, no photo, not here.


Your blood, your sweat, your passions, your regrets,

your profits, your time off, your fashions, your sex;

your pills, your grass, your tits, your ass;

your laughs, your balls,

We want it all.


We want your soul x 3

(in background: your cash, your house, your phone, your life, your cash, your house, your phone, your life)


Tell us your habits, your fads, your fears

give us your address, your shoe size, your years

your digits, your plans, your number, your eyes

your schedule, your desktop, your details, your life.


Show us your children, your photos, your home.

Here, take credit, take insurance, take a loan.

Het a job, get a pension, get a haircut, get a suit

Play the lottery, play football, play the field, snort some toot.


We'll show you shrinks, we'll show you spooks

we'll buy you drinks, throw away your books

We'll sell you crap, we'll charge you tax

Wanna buy big guns? we'll front the cash.


we want your soul x 5

(in bg: your cash, your house, your phone, your life, your cash, your house, your phone, your life)


Your thoughts, your emotions, your love, your dreams

your cheque book, your essence, your sweat, your screams

your security, your sobriety, your innocence, your society

your self, your place, your distance, your space.


[Bill Hicks:] Go back to bed America,

Your government is in control again

Here watch this -- shut up.

You are free to do as we tell you

You are free to do as we tell you

[/Bill]


We want your soul


Here's boy bands, here's Mackers, here's Britney, here's Cola

here's pizza, here's TV, here's some rock and some roller

Watch commercials, more commercials, watch Jerry, not Oprah

Buy a better life from the comfort of your sofa

Here's popcorn, here's magazines, here's milkshake, here's blue jeans

here's padded bras, here's armpit wax, here's football shirts, here's baseball caps

here's live talk shows, here's video games, here's Cola lite, here's ten more lanes

here's filter tips, here's collagen lips, here's all night malls, here's plastic hips


We want your soul x 5

(in background: your cash, your house, your phone, your life, your cash, your house, your phone, your life)

your soul (echo)


[Bill Hicks:] Go back to bed America,

Your government is in control again

Here, here’s American Gladiators

watch this, shut up

go back to bed America


Here's American Gladiators, here's 56 channels of it

watch these pituitary retards bang their fuckin' skulls together

and congratulate you on living in the land of freedom

Here you go America

You are free to do as we tell you

You are free to do as we tell you

[/Bill Hicks]


we want your soul x 8

we want your soul x 8

(in background: your cash, your house, your phone, your life, your cash, your house, your phone, your life)


No rookies, no stray, no drop-outs, no gays

no lefties, no loonies, no opinions, no way

no thinkers, no teachers, no facts, no freaks

no skaters, no tweekers, no truth, no sleep.


Here's popcorn, here's magazines, here's milkshake, here's blue jeans

here's padded bras, here's armpit wax, here's football shirts, here's baseball caps

Here's very very very very very very very very long infomercials.


We want your soul x6

(in bg: your cash, your house, your phone, your life, your cash, your house, your phone, your life)


(The extended audio version is here)

G.

Read more....