sâmbătă, 23 februarie 2008

Jean Hatzfeld – Un anotimp al maşetelor (1)

În 4 mai 2004, în Adevărul literar şi artistic, doamna Felicia Antip publica recenzia cărţii lui Jean Hatzfeld Un anotimp al maşetelor (Une saison de machettes), o carte groaznică, în care lumea este privită prin ochii ucigaşilor participanţi la unul din cele mai mari genocide contemporane.

Mai jos urmează prima parte; următoarele două părţi vor fi postate pe măsură ce le scriu. În textul original Rwanda era ortografiat Ruanda; ambele variante sunt corecte, dar Rwanda e mai comun.



"Regula nr. 1 era să ucizi; regula nr. 2 nu exista"


Une saison de machettes un anotimp al maşetelorPancrace (cultivator, 25 de ani): În anotimpul acela al omorurilor, ne sculam mai devreme decât de obicei, ca să înfulecăm multă carne; iar pe la nouă-zece ne adunam pe terenul de fotbal (...) Regula nr. 1 era să ucizi; regula nr. 2 nu exista.

Ignace (62 de ani, propietar de pământ, fost zidar): Cei care vroiau să cânte, cântau (...) Nu se alegeau cântece speciale pentru a încuraja, nu se cânta nici un cuvânt patriotic, ca cele de la radio, nici o vorbă rea sau batjocoritoare despre tutsi. Nu era nevoie de versuri încurajatoare, se alegeau în mod firesc cântece tradiţionale care ne plăceau. Erau un fel de coruri în marş (...) În mlaştini, era suficient să scotoceşti şi să ucizi până la fluierul final. Câteodată, fluierul era înlocuit de un foc de armă. Era singura noutate a zilei.

Fulgence (cultivator, 33 de ani, catolic fervent, vicar benevol, ţinea locul preotului care slujea mai multe parohii): Consilierul comunal din Kibungo i-a convocat pe toţi hutuşii (...) Ne-a spus că de acum înainte, nu mai trebuie să facem nimic altceva decât să-i ucidem pe tutsi.

Adalbert (cultivator, 23 de ani): La început, primarul, prefectul, consilierii municipali coordonau totul împreună cu foştii militari şi poliţişti, pentru că aceştia aveau arme (...) După aceea au devenit şefi tinerii cei mai curajoşi. Eu m-am făcut din prima zi şef peste locuitorii din Kibungo. Până atunci fusesem conducătorul corul bisericii (...) Ne plăcea să fim împreună, în bandă (...) Când cineva avea o mică scuză, te propuneai să faci partea lui de muncă în acea zi.

Élie (fost militar şi poliţist, cultivator): Trebuia să acţionăm repede, n-aveam dreptul la zile libere, în nici un caz duminica, trebuia să terminăm. Se suprimaseră toate ceremoniile. Eram angajaţi cu toţii, în mod egal, pentru o singură treabă, să ucidem toţi păduchii.

Jean-Baptiste (funcţionar public, recenzor şi agent comercial şef al comunei, 38 de ani): Omorurile au început fără o metodă bine pusă la punct. Era o singură regulă: să se persevereze până la capăt, să se păstreze un ritm satisfăcător, să nu fie cruţat nimeni şi să se jefuiască tot ce se găsea.


Au cuvântul, pentru prima oară, ucigaşii. Mărturisesc că unele dintre cărţile despre care am scris de-a lungul anilor mi s-au şters din minte cu totul. Sunt sigură însă că nu voi uita niciodată această carte halucinantă şi, până în ziua de azi, unică în felul ei. Despre Holocaust şi despre alte genociduri s-a scris numai pe baza mărturiilor supravieţuitorilor şi ale celor care au fost de faţă din întâmplare sau, în cazul ziariştilor, deliberat şi folosind, eventual, documente. Asasinii n-au fost întrebaţi sau, dacă au fost întrebaţi, au preferat să nu vorbească. Există câteva excepţii de mărturii parţiale ale unor făptuitori, de exemplu în cartea despre Eichmann, scrisă de Hannah Arendt după procesul de la Ierusalim.

Jean Hatzfeld (fost ziarist la Libération, autorul unei cărţi despre războiul din Bosnia, care a renunţat la profesiunea lui pentru a cerceta retrospectiv genocidul comis în Rwanda în primăvara anului 1994) nu s-a mulţumit cu grozăviile descoperite şi descrise de el în Dans le nu de la vie, volum alcătuit în esenţă din declaraţii ale unor membri ai populaţiei tutsi, exterminată sistematic de concetăţenii lor hutu în cele o sută de zile ale masacrului. După apariţia în anul 2000 a acestei relatări despre genocidul record din Rwanda (opt sute de mii de bărbaţi, femei şi copii, adică mai mult de o zecime din populaţia ţării, măcelăriţi cu maşetele în răstimp de o numai o sută de zile), s-a întors de mai multe ori la faţa locului, a purtat de-a lungul a doi ani discuţii cu membrii unei bande de ucigaşi din regiunea Kibungo, unde misiunea de a-i măcelări pe cei 60.000 de locuitori tutsi a fost îndeplinită cu sârg, cu entuziasm şi cu maximum de eficienţă şi la sfârşitul anului trecut, adică la aproape zece ani de la evenimente a publicat o înmărmuritoare carte-document, distinsă cu Premiul Femina.

Cum pot fi transformaţi nişte oameni obişnuiţi, cultivatori de pământ, institutori, fotbalişti, funcţionari publici, slujitori ai bisericii, în fiare care nu simt decât satisfacţia datoriei împlinite când îşi măcelăresc în neştire, într-o veselie, semeni, vecini, colegi cunoscuţi? Răspunsurile la această întrebare şi la toate cele care derivă din ea – reacţia soţiilor, existenţa sau inexistenţa unei atitudini diferite faţă de prunci, faţă de foşti camarazi, vecini, prieteni, membri de familie, concilierea faptelor săvârşite cu pioşenia creştinească, lipsa de remuşcări, liniştea sufletească a tuturor făptuitorilor genocidului – sunt numeroase, amănunţite, chiar exhaustive şi totuşi deloc lămuritoare. Ceea ce nu înţelesesem înainte de a citi cartea rămâne şi mai de neînţeles după ce-am terminat-o. Poate pentru că există răspunsuri pe care mintea le refuză.

Înainte de a arăta cum s-a întâmplat totul şi cum s-au lăsat ucigaşii convinşi să vorbească, se cer precizate două sau trei lucruri:

Masacrul fără precedent şi fără asemănare în contemporaneitate s-a produs nu într-o comunitate primitivă, lipsită de structuri şi de constrângerile decurgând din ele, ci într-o ţară atât de bine organizată încât s-a putut acţionat coordonat, pe bază de ordine venite de la centru, a căror aducere la îndeplinire era controlată cu stricteţe. Autorii nu erau marginali oligofreni, elemente declasate, sălbatici nededaţi cu civilizaţia, ci, aproape fără excepţie, toţi cetăţenii de naţionalitate hutu, în imensa lor majoritate oameni aşezaţi, familişti, care-şi câştigau cinstit existenţa, credeau în Dumnezeu, se duceau la biserică, îşi iubeau copiii. Un supravieţuitor, institutor la N'tarama, povesteşte: "Directorul şcolii şi inspectorul şcolar din sectorul meu au participat la omoruri folosind ghioage cu cuie. Doi colegi profesori cu care înaine ieşeam la o bere şi schimbam impresii despre elevi au pus osul la treabă, dacă pot să spun aşa. Un preot, primarul, subprefectul, un doctor, au ucis cu mâinile lor. Purtau pantaloni de olandă plisaţi, îşi făceau siesta cum se cuvine, circulau cu maşina sau cu motocicleta. Aceşti oameni cu bună pregătire intelectuală, cât se poate de stăpâni pe sine, şi-au suflecat mânecile pentru a apuca zdravăn maşeta. Aşa că, pentru cineva ca mine, care a predat toată viaţa discipline umaniste, aceşti criminali constituie un mister înspăimântător."

Cele o sută de zile în care întreaga populaţie hutu a Rwandei a pus mâna pe uneltele de lucru ale cultivatorilor, maşetele şi le-au folosit nu pentru a recolta fasole ci pentru a cosi, sau, cum spuneau ei, pentru a "a tăia" oameni, nu datează dintr-un trecut îndepărtat, nebulos: ele au început la 7 aprilie şi s-au încheiat la 4 iulie 1994. Ce făceam noi atunci? Ce anume ne preocupa? În ce direcţii privea lumea în perioada aprilie-iulie 1994? Spre Iugoslavia, spre alte câteva probleme mai mult sau mai puţin stringente care constituiau actualitatea urmărită de mass-media şi, bineînţeles, spre problemele interne proprii, totdeauna şi pretutindeni mai preocupante decât ceea ce se întâmplă în afara ţării.

Rwanda nu era teritoriu izolat, ferit de privirile vigilente ale forurilor internaţionale, ale organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului, ale fundaţiilor umanitare, ale presei. Numai că, îndată săvârşit atentatul din 6 aprilie 1994, când preşedintele Rwandei, Juvénal Habyarimana, a fost ucis prin doborârea avionului său deasupra aeroportului din Kigali şi după asasinarea, a doua zi, a mai multor personalităţi politice de orientare democratică, printre care şi prim-ministrul, doamna Agathe Uwilingizimana, de naţionalitate hutu, urmate de instalarea unei regim "revoluţionar", străinii au dat bir cu fugiţii. Ca şi cum s-ar fi dat un semnal pentru retragerea bruscă, simultană, a tuturor martorilor posibilii. Un pod aerian organizat pe aeroportul Kanombé şi convoaie rutiere dirijate spre ţările vecine au făcut posibilă evacuarea rapidă a nerwandezilor din ambasade, universităţi, mănăstiri şi din toate instituţiile. Jean Hatzfeld repetă doar ce-a aflat de la cei pe care-i convinsese să i se confeseze. Ca urmare, perspectiva lui este limitată la ceea ce s-a întâmplat în zona lor de acţiune. La două zile după explozia avionului prezidenţial, masacrele începuseră în oraşe, nu însă şi în comuna Nyamata. Un detaşament al căştilor albastre cu trei vehicule blindate a trecut pe rând pe la mănăstire, pe la maternitatea St. Martha şi pe la spital şi i-a îmbarcat pe toţi albii, cinci preoţi şi trei surori de caritate elveţiene. Maicile au încercat să le ia cu ele pe surorile tutsi, dar militarii le-au răspuns: "Nu, sunt rwandeze, locul lor e aici, e preferabil să fie lăsate cu fraţii şi surorile lor". Aveau să fie "tăiate", ciopârţite cu toatele, împreună cu lehuzele şi cu nou-născuţii la 14 aprilie, după ce cei cinci mii de credincioşi fuseseră ucişi în biserica din aceeaşi comună de alţi credincioşi de aceeaşi religie cu ei. În ziua următoare, alţi cinci mii de oameni au fost măcelăriţi în altă biserică, la N'tarama, la o depărtare de 30 de kilometri. Menţinându-se acelaşi ritm susţinut al "muncii", sarcina a fost îndeplinită cu mult înainte de termen.

O, nu, comunitatea internaţională n-a rămas indiferentă: Consiliul de Securitate al ONU a calificat drept genocid masacrele din Rwanda. La 3 octombrie. Mai bine mai târziu decât niciodată, dar oricum degeaba, fără efecte. Între timp, milioane de hutu fugiseră în Congo de teama represaliilor. În noiembrie, Frontul Patriotic Revoluţionar din Rwanda a invadat partea estică a statului Congo, ucigând, la rândul său, zeci de mii de refugiaţi hutu. Două milioane de refugiaţi s-au întors în ţară, dar, în mai 1997, armata rwandeză a întreprins un marş de 1500 km în Congo, l-a pus pe fugă pe preşedintele de proastă faimă Mobutu şi a instalat un regim nou la Kinshasa. La 1 ianuarie 2002, Frontul Popular Revoluţionar din Rwanda a preluat puterea şi a proclamat Republica a III-a, sub preşedinţia lui Paul Kagame, conducătorul FPR. La 1 ianuarie 2003, un decret prezidenţial a autorizat punerea în libertate a celor mai mulţi dintre rwandezii condamnaţi anterior pentru genocid. Oricum, pedepsele fuseseră neaşteptate de blânde.

Jean Hatzfeld comentează cu competenţă şi pătrundere stupefiantele mărturii, explicând şi cum a reuşit să-i înduplece pe asasinii de ocazie să se confeze şi ce anume a determinat decizia autorităţilor de a recurge la genocid şi toate celelalte aspecte tulburătoare ale realităţii de neconceput pe care o reproduce. Săptămâna viitoare, voi reproduce câteva dintre comentariile şi concluziile lui. Până atunci, însă, iată cum şi-au trăit făptuitorii experienţa vânătorii de semeni:

Ignace: La început eram prea înfierbântaţi ca să gândim. După aceea, ne-a intrat în obişnuinţă. În starea în care eram nu ne deranja că ne tăiem toţi vecinii, până la ultimul. Devenise ceva de la sine înţeles. Numai erau bunii noştri vecini din totdeauna, cei care ne întindeau sticla de băutură în cârciumă, pentru că nu mai aveau ce căuta acolo. Nu mai erau cei ce fuseseră înainte şi nici noi nu mai eram aceiaşi. Nu ne jenam de ei sau de trecut, pentru că nu jenam de nimic.

PIO (20 de ani, membru al echipei de fotbal şi al corului bisericesc): Nu mai vedeam fiinţe omeneşti când dădeam peste tutsi în mlaştini. Vreau să zic oameni ca noi, împărtăşind gânduri şi sentimente asemănătoare. Vânătoarea era sălbatică, vânătorii erau sălbatici, vânatul era sălbatic, sălbăticia punea stăpânire pe suflete. Nu deveniserăm doar criminali: deveniserăm o specie feroce într-o lume barbară. Nu e un adevăr credibil pentru cineva care nu l-a trăit în muşchii lui. Viaţa noastră de fiecare zi era supranaturală şi sângeroasă; şi asta ne convenea de minune.

Pancrace: Este foarte demoralizant să ucizi, fie chiar şi un animal, dacă tu eşti cel care trebuie să ia decizia. Dar dacă trebuie să asculţi de consemnul autorităţilor, dacă eşti sensibilizat cum se cuvine, dacă te simţi împins şi tras, dacă ştii că masacrul va fi total şi fără consecinţe nefaste în viitor, te simţi liniştit şi senin. O faci fără pic de ezitare.

Jean-Baptiste: Cu cât ucideam mai mult, cu atât era mai mare pofta noastră de a continua. Pofta, dacă nu e nimeni care s-o pedepsească, nu te părăseşte niciodată. Era vizibilă în ochii noştri scoşi din orbite de setea de a omorî.

Alphonse (proprietar de pământ şi comerciant, 39 de ani, bun fotbalist şi bun catolic): Omul se poate deprinde să ucidă dacă ucide fără să se oprească. Poate chiar să se transforme în fiară fără să-şi dea măcar seama. Unii ajunseseră să se ameninţe între ei când nu mai aveau tutsi sub maşete. Ghiceai pe chipul lor nevoia de a ucide (...) Mie nu-mi era frică de moarte; într-un fel, uitam că omor persoane vii. Nu mă mai gândeam nici la viaţă nici la moarte. Îmi era însă frică de sânge. Duhnea şi te mânjea. Seara, îmi spuneam: la urma urmei, sunt un om plin de sânge, tot sângele ăsta care gâlgâie va aduce nenorocire, un blestem. Moartea nu mă alarma, dar acest exces de sânge, da.

Joseph-Désiré: (absolvent de şcoală normală, învăţător, 31 de ani, singurul din bandă implicat în pregătirea genocidului cu câteva luni înainte de săvârşirea lui, a fost şi singurul dintre interlocutorii lui Hatzfeld condamnat iniţial la moarte, pedeapsa fiind însă comutată ulterior în închisoare): Cel care se avânt cu maşeta în mână nu mai auzea nimic. Îşi uita în primul rând propriul nivel intelectual. Acest program repetat ne dispensa de a reflecta. Te duceai, te întorceai fără să-ţi treacă prin minte vreun gând.

Fulgence: Deveneam din ce în ce mai răi, din ce în ce mai calmi, din ce în ce mai sângeroşi. Nu ne gândeam însă seama că deveneam din ce în ce mai ucigaşi. Cu cât tăiai mai mulţi, cu atât devenea mai simplu să tai.

Adalbert: La începutul omorurilor, eram grăbiţi şi rădeam totul pentru că eram înverşunaţi. La jumătatea acţiunii, ucideai cu nonşalanţă. Timpul scurs şi victoria ne încurajau să tărăgănăm. La început puteai să te simţi mai patriot sau mai merituos când izbuteai să-i prinzi pe fugari, mai târziu s-a renunţat la acest mod de a gândi. Ucideam pentru a ne termina treaba. Unii dădeau semne de oboseală din cauza acestei corvezi însângerate. Pe alţii îi amuza să-i facă să sufere pe tutsi pentru că asudaseră atâtea zile din cauza lor.

Léopord (dintr-o familie de cultivatori, 22 de ani, catolic practicant): Pentru că ucideam într-una, începeam să simt că nu are nici un efect asupra mea. Nu resimţeam plăcere, ştiam că nu voi fi pedepsit, ucideam fără consecinţe, mă adaptam fără probleme. Plecam dimineaţa fără nici o stânjeneală, mă grăbeam, vedeam că munca şi rezultatul ei îmi fac bine, asta-i tot. În timpul omorurilor, tot ce gândeam despre persoana tutsi era că trebuie suprimată. Precizez că de la primul domn pe care l-am ucis până la ultimul, n-am regretat pe nimeni.


A doua parte urmează aici.


Felicia Antip

Publicat la 4 mai 2004 în Adevărul literar şi artistic, pg. 15

6 comentarii:

drina spunea...
Am impresia ca se spune "maceta". Nu sunt sigura, dar asa parca imi suna mie bine.
Geo Atreides spunea...
Drina, e cam frivol comentariul tau.
Chiar n-are nici cea mai mica importanta la postul asta cum se scrie maşetă.
G.
drina spunea...
Hmm. Ba tocmai d-aia, pentru ca postul e prea bine documentat si destul de mare, nu prea merge sa dai cu "maseta in balta" la sfarsit. Iar eu chiar ma intrebam sincer cum se zice si daca si in "Adevarul" apare la fel sau ai tradus tu sub influenta francezei. Gata. Nu mai zic nimic, ca dupa aia te superi de tot.
Geo Atreides spunea...
Felicia Antip e autoarea textului, eu doar il scriu/technoredactez dupa un A.L.I.A. din 2004.

Da, ma supar cand cineva citeste un asemenea text si singura problema pe care simte ca trebuie s-o comenteze e spelling-ul lui machete.
G.
1307 spunea...
in primavara lui 1994 imi serbam ziua de nastere si faceam clasa a 4-a.
nu-mi vine sa cred ca in acel an s-a intamplat un asemenea genocid. si nici macar nu a fost al 3-lea razboi mondial...

iti dai seama cat de bine indoctrinati au fost acei hutu. ca sa ajungi sa omori atatia oameni trebuie sa ai un creier bine spalat. nu e de ajuns sa-i spui unui om ca nu va fi pedepsit pt crimele pe care-l pui sa le faca, trebuie sa si faci un animal din el, sa-i "ucizi" constiinta. s-a lucrat foarte mult la pregatirea acestui genocid. poate mai mult decat la actiunea in sine...
Geo Atreides spunea...
Dupa cum o sa citesti in partea a treia, o sa vezi ca ai dreptate, Cataline.
G.