duminică, 24 februarie 2008

Jean Hatzfeld – Un anotimp al maşetelor (2)

Prima parte parte e aici.



Automatele de căsăpit vecini şi prieteni


"Cei mai mulţi dintre ei afirmă că n-au coşmaruri, invers decât se întâmplă cu victimele lor bântuite noaptea de vise dureroase, înfricoşătoare, obsesive, culpabilizante. Mai mult, rarele lor coşmaruri au ca obiect mai curând suferinţele îndurate în lagărele din Congo sau în închisoare decât viaţa lor de ucigaşi în mlaştini. Este cu putinţă? Dintre toţi criminalii de război, ucigaşul participant la un genocid iese cel mai puţin zbuciumat."

Şi totuşi... frapează la maximum similitudinile nu dintre felul de a fi al evreilor şi felul de a fi al tutsilor şi nici dintre mitologia evreiască şi mitologia tutsi, ci dintre expresia antisemitismului în Europa înainte de genocidul evreilor şi expresia antitutsismului în Rwanda înainte de genocidul tutsi. Componentele propagandei antitutsi seamănă în mod bizar cu acelea alea propagandei antisemite, fie că este vorba de calificativele fizice (...) sau de calificativele psihologice referitoare la laşitate, perfidie sau trădare.


Să ne amintim ce ştiam, poate o să ne ajute să înţelegem. Colonia belgiană se numise Rwanda-Urundi. S-a spus că graniţele în linie perfect dreaptă trasate cu rigla pe tot continentul african erau arbitrare, că izbucneau adesea conflicte şi ciocniri pentru că nu se ţinuse seama de etnii şi de triburi. Este adevărat că împărţeala între marile puteri se făcuse ţinând seama de aranjamente fără nici o legătură cu interesele sau afinităţile băştinaşilor.

Cuvintele hutu şi tutsi au apărut pentru prima oară în presa mondială în 1959, când populaţiile purtând aceste două denumiri s-au războit între ele. S-a vorbit despre masacre, neamurile care se înfruntau erau descrise ca oameni mărunţi, îndesaţi, brahicefali (hutu) şi înalţi, supli, doliocefali (tutsi). Întrucât puterea mediatică nu încăpuse încă pe mâinile televiziunii, ni-i reprezentam pe combatanţi ca pe nişte sălbatici pe jumătate goi, unii mărunţei şi îndesaţi, ceilalţi nişte uriaşi filiformi, cu toţii înarmaţi cu suliţe şi cu săgeţi otrăvite, poate chiar canibali. Prea departe, din toate punctele de vedere, de noi, de civilizaţia noastră, ca să ne identificăm empatic cu ei. Acum televiziunea ne arată tot ce se întâmplă pe glob, între timp şi alte naţii conlocuitoare pe care le percepem ca mai de-o făptură şi de-o seamă cu noi s-au încontrat barbar şi s-au măcelărit între ele cu aceeaşi frenezie, am aflat şi că rwandezii nu trăiesc în copaci, dar asta nu înseamnă că atunci când în statele independente Rwanda şi Burundi s-au petrecut orori indicibile am luat cu adevărat seama la ceea ce se întâmpla: subiecte mai arzătoare la ordinea zilei concentrau atenţia mediilor de informare. Exact în zilele acelea, în mai 1994, circa 2500 de reporteri au dat buzna în Africa de Sud pentru a asista la instalarea la putere a lui Nelson Mandela. În Rwanda, în toiul masacrelor, între aprilie şi iunie, numărul reporterilor prezenţi n-a trecut niciodată de 15.

Cifrele de mai sus provin nu din Une saison de machettes (Seuil, 2003), cartea în care Jean Hatzfeld reproduce în premieră absolută mărturiile unor ucigaşi în masă, ci din altă sursă, cartea Era genocidului, de Samantha Power, publicată în 2002 şi prezentată pe larg în această pagină [Adevărul literar şi artistic, pg. 15, Biblioteca universală – n.m.] cu aproape un an în urmă. Voi relua câteva dintre informaţiile reproduse atunci în articolul pe care l-am intitulat "Hutu şi tutsi sau tutu şi hutsi?" pentru că, potrivit declaraţiei generalului Wesley Clark care avea să comande ulterior trupele NATO în Kosovo, când s-au discutat opţiunile americane, ofiţerii de stat major întrebau: "E hutu şi tutsi sau tutu şi hutsi?" Numele li se păreau caraghioase, iar ţara sau ţările locuite de oameni cu astfel de nume erau oricum prea departe de America, de buzunarul şi deci de sufletul ei, pentru ca să-i preocupe cu adevărat. În mai 1994, când genocidul era în toi de o lună, oficialităţile Pentagonului i-au spus funcţionarului de resort al Departamentului Apărării care se întorsese de la faţa locului cu un raport cutremurător: "Ascultă, dacă se întâmplă ceva în Rwanda, nu ne pasă. Şterge-o de pe listă. Nu este implicat interesul naţional american şi nu putem pune pe liste toate prostiile umanitare... Fă în aşa fel încât să nu se mai audă despre asta."

Şi nu s-au mai auzit prea multe. De la primele menţionări în presa lumii ale celor două denumiri ridiculizate se produseseră unele schimbări, existau două state independente, Rwanda şi Burundi. Nu era primul caz de sciziparitate a unei unităţi statale după ce neamurile conlocuitoare se măcelăriseră reciproc, demonstrând că nu le place să trăiască laolaltă. Din motive rasiale? Jean Hatzfeld susţine că nu şi că, deşi non-africanii presupun altfel, africanii n-au fost niciodată rasişti. Coexistă nenumărate neamuri şi triburi, orice african recunoaşte fără probleme obârşia oricărui alt african, dar această identificare nu implică vreo judecată de valoare, resentimente sau afinităţi. Căsătoriile mixte erau atât de frecvente în Rwanda, încât atunci când s-a dat cuvânt de ordine ca toţi tutsii să fie ucişi, a fost nevoie de o complicată reglementare specială: soţiile tutsi putea fi cruţate, soţii tutsi – nu. Copiii rezultaţi din aceste căsătorii urmau soarta tatălui, fiind omorâţi dacă acesta era tutsi, chiar dacă fuseseră născuţi de o mamă hutu.

Răfuielile îşi aveau obârşia în lupta pentru putere. Timp de nouă sute de ani a domnit o dinastie tutsi. Ultimul mare rege tutsi, Mutara Rudohigwa, murise în 1959. Evident, la data aceea monarhia era doar o chestiune de uz intern, întreg teritoriul locuit de cele două neamuri fiind, cu începere din 1921, sub mandat belgian. Tot belgienii introduseseră dealtfel, în 1931, cărţi de identitate care specificau etnia (ele rămânând valabile până în 1994). La moartea regelui au izbucnit primele răzmeriţe ale agricultorilor hutu. Câteva sute de mii de crescători de vite tutsi au fugit din ţară. După proclamarea independenţei, în 1962, guvernul a fost format de partidul hutu care câştigase alegerile din anul precedent. O lovitură de stat militară în 1973, urmată în 1978 de alegerea celui care o condusese, maiorul Habyarimana, ca preşedinte, a consolidat puterea populaţiei majoritare hutu. A apărut o mişcare insurgentă, Frontul Popular Revoluţionar (de provenienţă tutsi), care a obţinut prime victorii în 1990. Au urmat lupte de gherilă, iar în 1993, acordurile de pace de la Arusha între guvern şi FPR au fost realizate sub egida ONU, iar respectarea lor era supravegheată de o importantă forţă internaţională de menţinere a păcii.

Am recapitulat aceste date pentru că ele indică un mers al evenimentelor asemănător cu evoluţiile din alte ţări africane lăsate de administraţiile coloniale în stare de anomie, fără structurile şi fără pregătirea politică necesară pentru a funcţiona în mod normal după eliberare. Cum s-a putut ajunge însă la obnubilarea aceea absolută, la transformarea unui întreg popor într-o hoardă de zombi condiţionaţi să măcelărească pe bandă rulantă, fără să-şi dea măcar seama că fac ceva îngrozitor?

Jean Hatzfeld demonstrează că s-a folosit o tactică similară cu aceea care, cu şase decenii mai devreme, i-a determinat pe germani să accepte, fără să-şi pună probleme, holocaustul. Pregătirea psihologică începe prin devalorizarea celor urmând a fi condamnaţi ulterior la exterminare, astfel încât să nu mai fie percepuţi ca semeni, ca fiinţe umane. Autorul se întreabă dacă pot fi identificate caracteristici comune evreilor demonizaţi de ideologia nazistă şi populaţiei tutsi. "Evident nu, răspunde el. Tutsi nu practică o religie a lor, nu invocă nici un text fundamental, nu vorbesc o limbă sau un dialect propriu. Nici un obicei sau principiu, afară de tradiţia creşterii vitelor, nu distinge modul lor de viaţă de cel al persecutorilor lor. Pe deasupra, invers decât evreii din Europa, tutsi au deţinut întreaga putere în Rwanda. Vreme de aproape opt secole, până la Independenţă, ei menţinuseră o monarhie de o sofisticare şi o complexitate care rămâne încă o enigmă pentru istorici şi a cărei amintire irită memoria colectivă hutu. Şi totuşi... frapează la maximum similitudinile nu dintre felul de a fi al evreilor şi felul de a fi al tutsilor şi nici dintre mitologia evreiască şi mitologia tutsi, ci dintre expresia antisemitismului în Europa înainte de genocidul evreilor şi expresia antitutsismului în Rwanda înainte de genocidul tutsi. Componentele propagandei antitutsi seamănă în mod bizar cu acelea alea propagandei antisemite, fie că este vorba de calificativele fizice (...) sau de calificativele psihologice referitoare la laşitate, perfidie sau trădare. O corespondenţă între cele stereotipări care se regăseşte într-o poreclă împărtăşită: paraziţi sau păduchi."

După răsturnarea regimului aristocratic dominat de tutsi, dictatorul populist Juvénal Habarymana a pornit o acţiune susţinută de marginalizare a compatrioţilor minoritari (circa 12 la sută dintre locuitorii ţării): a decretat confiscarea unora dintre proprietăţile lor, deplasări de populaţie, legi de excludere, legi de interzicere a căsătoriilor mixte în vigoare până în 1976 şi, mai ales, a încurajat valuri recurente de masacre. Începând din 1990, atacurile unor trupe rebele tutsi împotriva armatei rwandeze hutu au determinat o radicalizare a discursului oficial. Nu numai preşedintele, primul ministru şi liderii partidelor politice îi ameninţau din ce în ce mai deschis pe tutsi cu suprimarea, ci şi profesorii universitari care scriau cărţi şi pamflete pe teme de istorie, principalele posturi de radio ai căror foarte populari animatori cereau, în scheciuri şi cântece, distrugerea "păduchilor", şi, de asemenea, toţi cei care beneficiau de privilegiul de a lua atitudine în public.

Chiar dacă asasinarea unor tutsi rămânea aproape totdeauna nepedepsită, genocidul n-a fost plănuit decât în iarna 1993-1994, cu câteva luni înainte de atentatul împotriva avionului prezidenţial. Jean Hatzfeld se străduieşte să definească exact noţiunea de genocid: "Cuvântul genocid este din ce în ce mai denaturat, întrebuinţat şi unde se potriveşte şi unde nu se potriveşte de către personalităţi politice, ziarişti, diplomaţi care relatează despre omoruri masive sau crude. Toate războaiele generează tentaţii barbare mai mult sau mai puţin ucigaşe. Delirul setos de sânge al combatanţilor, dorinţa de răzbunare, disperarea, frica, teama de abandon, euforia victoriei sau angoasa înfrângerilor, paranoia şi mai ales senzaţia de damnare după crime provoacă acte şi comportamente genocidale. E vorba de totul sau nimic, de panică, de dorinţa de a termina o dată pentru totdeauna. De aici – masacrarea unor civili sau a unor prizonieri, campanii de violuri şi torturi, deportări ucigătoare, pustiiri fără nici o măsură (...) Dar confundarea acestor crime de război – chiar şi atunci când duc, în nebunia lor colectivă, la nimicirea unei comunităţi civile – cu un proiect explicit şi organizat de exterminarea reprezintă o gravă confuzie intelectuală şi politică, simptomatică pentru cultura senzaţionalului."

În război, explică Hatzfeld, sunt ucişi în primul rând bărbaţii, care sunt cei mai apţi de luptă, apoi femeile susceptibile să-i ajute, băieţii pentru că preiau ştafeta şi în fine bătrânii care dau sfaturi. În genocid este vizată toată lumea, în mod special pruncii, fetele şi femeile, pentru că reprezintă viitorul. Cultivatoarea tutsi Christine Nyiransabimana, aşadar o simplă ţărancă, defineşte noţiunile cu luciditate şi cu o precizie care îl determină pe autor să vadă în formularea ei "o uluitoare referire la soluţia finală". "Război, spune ea, este atunci când autorităţile vor să răstoarne alte autorităţi ca să se înfrupte în locul lor. Genocidul este o etnie care vrea să bage în pământ altă etnie. Genocidul întrece războiul pentru că intenţia durează veşnic, chiar dacă nu este încununată de succes. Este o intenţie finală."

"Cele zece porunci hutu", ucazul care a guvernat întreaga acţiune perfect coordonată de la centru, era la fel de explicit şi de brutal în formulările lui ca Legile de Nürnberg: ţara trebuia debarasată cu orice preţ de componenta sa tutsi. Mii de agitatori au fost răspândiţi în toată ţara pentru a-i instrui pe hingherii de oameni. Programul zilnic de "cosit", de "tăiere", ţinea de la ora 9.30 la 16 şi se desfăşura cu o precizie care a generat în cele din urmă monotonie, rutină, sub îndrumarea şi supravegherea "încadratorilor" veniţi de la centru. Era o datorie de la care nimeni nu se gândea să se sustragă. Toţi ştiau că trebuie să şi-o îndeplinească şi erau siguri că se vor bucura de deplină impunitate: se supuseseră ordinelor de sus, spre binele ţării. Foarte mult a contat măsura prin care s-a asigurat plecarea martorilor străini. Imediat după atentat, zece belgieni din Forţa de supraveghere au fost masacraţi sălbatic la Kingali, autorităţile având grijă ca această crimă să se bucure de maximum de publicitate în întreaga lume. Au urmat imediat podul aerian şi convoaiele rutiere care i-au scos din Rwanda pe toţi posibilii observatori. Radioul oficial scanda într-una: "Străinii pleacă. Aveau probele materiale a ceea ce ne pregătim să facem şi părăsesc Kingali! De data aceasta, se dezinteresează de soarta tutsilor."

Motivarea fusese meticuloasă şi insistentă, nu mai existau constrângeri, nu aveau de ce să existe nici reţinere şi nici, ulterior, remuşcări. Rezultatul: genocidul din Rwanda s-a deosebit de Holocaust printr-o particularitate pe care Jean Hatzfeld n-o relevă: hitlerismul a ucis prin metode în general industriale toată suflarea evreiască de sub jurisdicţia lui, dar nu i-a implicat direct în crima maximă pe toţi germanii sau pe toţi vasalii Germaniei. În Rwanda, genocidul a fost (observaţia îi aparţine lui Hatzfeld) de tip rural şi, mai ales, a fost o acţiune de masă, o îndeletnicire naţională, o adevărată "cauză a întregului popor", o crimă cu un număr de făptuitori aproape egal cu numărul locuitorilor ţării. De aici eficacitatea lui fără egal, un randament mult superior celui realizat de germani, deşi aceştia puseseră la punct cea mai performantă tehnică a asasinatului în masă.

Jean Hatzfeld i-a întrebat pe toţi cei consimţiseră să se destăinuiască dacă au coşmaruri, dacă victimele vin să le bântuie visele. Nu, nici vorbă. "Cei mai mulţi dintre ei afirmă că n-au coşmaruri, invers decât se întâmplă cu victimele lor bântuite noaptea de vise dureroase, înfricoşătoare, obsesive, culpabilizante. Mai mult, rarele lor coşmaruri au ca obiect mai curând suferinţele îndurate în lagărele din Congo sau în închisoare decât viaţa lor de ucigaşi în mlaştini. Este cu putinţă? Dintre toţi criminalii de război, ucigaşul participant la un genocid iese cel mai puţin zbuciumat." De ce? Cel care a cules consternantele mărturii se străduieşte să desluşească mecanismele acestei anestezieri fără efecte secundare a conştiinţelor. Ar vrea să creadă că-l mint, că se apără în felul acesta "pentru a supravieţui din punct de vedere psihologic". Nu poate evita însă adevărul că nu s-au înregistrat căderi psihice, sindroame depresive, sinucideri, printre autorii genocidului.

Revin la cartea Samanthei Power şi la una dintre tragediile consemnate de ea: destinul generalului Roméo Dallaire, la vremea respectivă şeful misiunii ONU în Rwanda, lăsat fără trupe exact când ar fi avut nevoie de ele (Consiliul de Securitate a ordonat retragerea întregului efectiv, cu excepţia unui grup simbolic de 270 de oameni). După ce i s-a refuzat permisiunea de a dezarma miliţiile hutu, Dallaire a privit neputincios vreme de trei luni de zile mormanele de cadavre care transformaseră ţara într-o morgă pestilenţială, în timp ce la Washington se făceau eforturi încununate de succes de a-l lăsa fără trupe şi apoi de a împiedica Naţiunile Unite să-i trimită, totuşi, întăriri. Nici pe cei 25000 de rwandezi care se puseseră chiar de la început sub protecţia lui n-a putut să-i apere.

A fost doborât de un sentiment irepresibil de vinovăţie. Spunea: "Mi-am ratat misiunea. Nu pot să spun că nu sunt răspunzător de aceste morţi, odată ce au survenit în timpul misiunii mele. Am argumentat, dar n-am convins, aşadar am eşuat." A căzut într-o stare de depresie cronică, a încercat în repetate rânduri să se sinucidă, a devenit alcoolic, dependent de droguri. În iunie 2000, după ce fusese găsit inconştient pe o barcă dintr-un parc, beat şi singur şi a fost resuscitat, a trimis televiziunii canadiene un mesaj în care, deşi ajuns la capătul puterilor, îşi exprima încrederea în Canada, în eforturile de menţinere a păcii, în cauza drepturilor omului.

Cei 14 condamnaţi (mai mult sau mai puţin) cu care a stat de vorbă Jean Hatzfeld sunt oameni din cu totul altă plămadă decât generalul canadian. Chiar dacă este posibil ca insistenţa mea să pară excesivă, voi duce mai departe încercarea de a descoperi resorturile care i-au transformat în automate de căsăpit vecini şi chiar prieteni.


A treia parte urmează aici.


Felicia Antip

Publicat la 11 mai 2004 în Adevărul literar şi artistic, pg. 15

3 comentarii:

krossfire spunea...
Evident ca autorul unui genocid este mai linstit si impacat cu sine. In momentul in care nu-ti vezi victimele este mult mai usor sa nu-ti asumi responsabilitatea.

Al nostru Camil Petrescu avea o descriere prin ''Ultima noapte...'' in care inamicii se apropiau iar armata romana impusca din ce in ce mai putini odata cu fiecare metru...incepusera sa vada ca sunt ''tot oameni''.
Geo Atreides spunea...
Nu inteleg, cum adica nu-si vedeau victimele?
Genocidul rwandez a fost infaptuit cu masete. E greu sa eviti sa vezi victima cand o hacuiesti cu maseta.
G.
S spunea...
poate vroia sa spuna ca nu vad oameni, ci doar niste animale sau lucruri. dar in "ultima noapte.." si-au dat seama ca sunt mai mult decat lucruri, au sentimente, sunt ca ei.