duminică, 24 februarie 2008

Jean Hatzfeld – Un anotimp al maşetelor (3)

Prima parte se gaseste aici, iar a doua parte se găseşte aici.


Nimic mai simplu, nimic mai banal...


"N-o să vedeţi niciodată sursa unui genocid, ea este ascunsă prea adânc în resentimentele noastre, sub o acumulare de neînţelegeri"

O propagandă insidioasă de lungă durată a transformat resentimentele în prejudecăţi absurde, astfel încât, în momentul când s-a dat cuvântul de ordine, toată lumea era pregătită să treacă la fapte.


"Genocidul de proximitate". Aşa numeşte Jean Hatzfeld, în cartea sa "Une saison de machettes" (Seuil, 2003), modul în care a fost organizată exterminarea populaţiei tutsi. Nu era nevoie de identificări, de stabilirea originii sau de alte formalităţi. Totul era cât se poate de simplu: fiecare bărbat hutu avea misiunea de a ucide oameni pe care-i cunoştea foarte bine pentru că erau vecinii lui, colegii lui, profesorii copiilor lui, negustorii de la care obişnuia să cumpere, partenerii lui de distracţii, naşii sau finii lui, rudele lui prin alianţă.

Iată, de pildă, cum s-a rezolvat problema echipei Bugesera Sport din Nyamata, care făcea parte din divizia secundă şi la ale cărei meciuri de fotbal veneau, în fiecare după-amiază de duminică, spectatori de pe o rază de treizeci de kilometri. Évergiste Habihirwe a fost vedeta ultimei echipe dinainte de masacru. Fusese plecat cu vacile la păşune. În prima dimineaţă a masacrelor a fugit în sat să se adăpostească la fundaşul stânga Ndayisaba, cel mai apropiat coechipier şi totodată un bun prieten, care locuia nu departe de casa lui. Povesteşte: Când am ajuns la el în curte avea maşeta în mână şi am văzut că tăiase deja doi copii. Am avut noroc să am răgazul necesar pentru a fugi. Acasă la mine era prea târziu, n-am mai găsit pe nimeni." S-a ascuns în pădure. I-a auzit strigând pe membrii echipei plecaţi la vânătoare: "Évergiste, am triat mormanul de cadavre şi n-am văzut încă mutra ta de păduche. Te găsim noi! O să muncim şi noaptea dacă o să fie nevoie, dar tot o să dăm de tine." Şi explică: "Urlau şi se ciondăneau pentru că nu reuşeau să mă prindă. Jucătorii erau cei mai îndârjiţi tăietori de jucători. Aveau în inimă ferocitatea fugii după balon." Iată şi mărturia vedetei veterane a echipei, Tite Rushita (şi el tutsi, şi el supravieţuitor al mlaştinilor), care a purtat tricoul cu numărul 10 la 15 campionate naţionale: "Şi pe mine au ţinut jucătorii să mă tăiae cu orice preţ. Erau interahamwe (membri ai miliţiilor extremiste) renumiţi graţie fotbalului şi trebuiau să se facă remarcaţi graţie fotbalului. În echipa noastră, nici un coechipier n-a întins mâna altui coechipier. Nici unul n-a închis complice ochii. Cel care ar fi îndrăznit s-o facă ar fi fost tăiat pe loc." A existat o singură excepţie, şi-a amintit, cu umor negru, Innocent (translatorul lui Hatzfeld): "Se cunoaşte totuşi un caz de bună înţelegere între fotbalişti. Un singur caz de întrajutorare la multele sute de fotbalişti. Era tutsi, se numea Mbarushimana, poreclit Mushimana. Juca în echipă purtând pe spate numărul 6. În timpul masacrelor, şi-a denunţat vecinii tutsi, a deconspirat ascunzători, a indicat trasee expediţiilor de vânătoare ale ucigaşilor. Spera că, ajutându-i să-i ucidă coechipierii, îşi va salva viaţa. Interahamwe s-au servit de el şi la sfârşitul sfârşitului l-au omorât pe o şosea. Nici măcar nu l-au împins în şanţ."

Aşadar, un kappo rămâne un kappo şi nu scapă de soarta oricărui kappo fie că este un evreu care acceptă să facă temporar pe poliţaiul în lagărul de exterminare, fie că este un tutsi care încearcă să se dea bine pe lângă asasinii hutu: folosit împotriva alor săi şi ucis abia după aceea. Echipa din Nyamata jucase ultimul ei meci împotriva echipei din Fashora în februarie 1994. În duminica aceea au ieşit pe teren cinci hutu, cinci tutsi şi fiul unei familii mixte – mamă tutsi şi tată hutu – Célestin Mulindwa. Este unul dintre cei trei supravieţuitori ai formaţiei de atunci şi singurul care mai bate mingea împreună cu colegi învăţători şi cu copii din sat. "Am trăit ca fraţi jucători, declară el, ne-am despărţit ca fraţi duşmani. Dragostea pentru minge s-a dezumflat după prima lovitură de maşetă. Vedeţi, nimic n-a rezistat genocidului, acesta a secerat pe nepregătite fotbalul, odată cu tot restul." Şi iată ce crede despre toate acestea Pio, fotbalist convertit în asasin: "Eu unul nu ştiu de ce am început să-i detest pe tutsi. Eram tânăr, mai mult decât orice îmi plăcea să joc fotbal, jucam în echipa din Kibungo împreună cu tutsi de vârsta mea, ne pasam mingea fără probleme. Nu eram stânjenit deloc de prezenţa lor. Vrăjmăşia a apărut pur şi simplu în momentul omorurilor. Am preluat-o din spirit de imitaţie şi pentru a mă conforma."

Oamenii sunt totuşi oameni. Este oare posibilă ignorarea totală a legăturilor fireşti stabilite de-a lungul întregii vieţi? Răspunsurile primite de Jean Hatzfeld la această întrebare seamănă mult între ele:

Fulgence: Puteai să cruţi o persoană pentru că-i erai îndatorat pentru un serviciu anterior sau pentru că-ţi dăruise o vacă, dar totdeauna venea din spate cineva care avea s-o omoare. Nu exista şansa unei excepţii pentru nici un tutsi din mlaştini. Ceea ce trebuia împlinit se împlinea în orice împrejurări. O ştiai prea bine şi nu riscai să te opui acestui adevăr.

Alphone: Ucideai orice mişca în desiş. Nu era nimic de ales, de sperat sau de temut în legătură cu cineva anume. Eram tăieturi de cunoştinţe, tăietori de vecini, tăietori pur şi simplu.

Élie: Nu alegeai între bărbaţi şi femei, sugari şi bătrâni, toţi urmau să fie nimiciţi. Timpul ne alunga din urmă, munca ne sleia de puteri, intimidatorii repetau: "Cine îşi lasă în jos maşeta din cauza unei cunoştinţe abuzează de bunăvoinţa colegilor lui."

Léopord: Pe vecinii noştri tutsi nu-i ştiam vinovaţi de nici o faptă rea, dar îi consideram responsabili pentru veşnicele noastre necazuri. Nu-i mai priveam pe fiecare în parte, nu ne mai pierdeam vremea pentru a recunoaşte cine fuseseră înainte, chiar dacă ne fuseseră colegi. Deveniseră o ameninţare care cântărea mai greu decât tot ce trăiserăm împreună. Aşa se gândea şi aşa se ucidea în epocă.

Săptămâna trecută am reprodus şi comentat câteva dintre punctele comune între Holocaust şi genocidul din Rwanda identificate de Jean Hatzfeld. Demonizarea unui grup de populaţie nu se poate realiza de pe o zi pe alta. Antisemitismul n-a fost inventat de Hitler, tutsi nu s-au transformat brusc într-un rău insuportabil care trebuia eradicat fără ezitare. Animozităţi au existat din totdeauna: vacile proprietate tutsi stricau culturile proprietate hutu; pentru că aristocraţii lor domniseră vreme de aproape un mileniu, tutsii dobândiseră reputaţia de exploatatori, de snobi şi chiar de tirani şi ca urmare, într-o zonă altminteri foarte slab poluată de prejudecăţi rasiste, atributele lor fizice erau privite cu un fel de invidie răutăcioasă:

Jean-Baptiste: Hutuşii le-au reproşat totdeauna tutsilor statura lor înaltă şi faptul că încercau să profite de ea pentru a guverna. Această ranchiună n-a fost atenuată de trecerea timpului. În comuna noastră se spunea că femeile tutsi au siluete prea fine pentru dealurile noastre, că pielea lor este catifelată pentru că beau pe ascuns lapte şi că degetele lor sunt prea subţiri pentru a da cu sapa.

O propagandă insidioasă de lungă durată a transformat resentimentele în prejudecăţi absurde, astfel încât, în momentul când s-a dat cuvântul de ordine, toată lumea era pregătită să treacă la fapte. Atentatul soldat cu moartea preşedintelui a fost doar semnalul unei acţiuni coordonate, planificată până la ultimele amănunte cu o bună bucată de vreme înainte. În decembrie 1993, aşadar cu patru luni înainte de declanşarea genocidului, primarul şi subprefectul din Nyamata, colaboratorii lor apropiaţi, şefii principalelor două partide hutu şi câţiva ofiţeri, "cel puţin douăzeci de persoane dintr-o populaţie de 120 000 au fost informate de Kigali asupra proiectului precis de exterminare. Cu o lună înainte de începerea omorurilor, au fost puşi în temă funcţionari de înalt nivel ierarhic – directorii şcolii şi spitalului, consilieri comerciali – şi comercianţi, în total mai puţin de 60 de persoane."

Printre iniţiaţi se număra şi Joseph-Désiré Bitero, singurul dintre interlocutorii lui Hatzfeld condamnat la moarte (dar graţiat) pentru că, în calitatea lui de oficialitate locală (învăţător, dar şi preşedinte al organizaţiei locale a partidului guvernamental şi şef al interahamwe, cea mai extremistă miliţie hutu) premeditase crime împotriva umanităţii şi operaţii de genocid. Ce anume îl determinase pe tânărul intelectual al satului, văr cu primarul, căsătorit şi tată a trei copii, care nu avusese nimic de împărţit vreodată cu consătenii tutsi şi nu era certat cu nici unul dintre ei, să plănuiască şi să organizeze exterminarea lor? În carte sunt reproduse multe explicaţii – unele dintre ele bătându-se cap în cap – furnizate de el însuşi fie la proces fie în dialog cu autorul cărţii. Mânuieşte cu abilitate nu numai cuvintele, ci şi unele noţiuni de psihologie a maselor: "N-o să vedeţi niciodată sursa unui genocid, ea este ascunsă prea adânc în resentimentele noastre, sub o acumulare de neînţelegeri dintre care noi am moştenit-o pe ultima. Noi am ajuns la vârsta adultă în cel mai prost al istoriei Rwandei, am fost educaţi în spiritul obedienţei absolute, al urii, am fost îndopaţi cu formule, suntem o generaţie nenorocoasă." Câteodată încerca să pozeze în executant docil, privat de dreptul de a opta: "Eram învăţător, eram angajat, m-am supus, am ucis. Într-un partid, orice şef decide în indiferent ce privinţă. Eu aveam diplomă de pedagogie, dar n-am reflectat asupra sloganurilor politice ale celor care ne încadrau. Există situaţii fierbinţi în care n-o mai poţi face. Nu trebuia să mă gândesc decât la felul de a o face."

Numai că acest "instrument" docil, lipsit de voinţă proprie, dăduse dovadă de imaginaţie, obstinaţie, spirit de iniţiativă şi spirit practic, atunci când i se încredinţase răspunderea de a pregăti genocidul: "Joseph-Désiré, scrie Jean Hatzfeld, a fost singurul dintre indivizii din bandă care şi-a reprezentat concret genocidul cu anticipaţie. Cu două luni înainte, a început să controleze maşetele (Autorităţile rwandeze comandaseră din vreme jumătate de milion de bucăţi, semn sigur al premeditării la scară naţională). În noaptea care a urmat asasinării lui Habyarimana, a conferit cu notabilităţile comunei. În prima zi a omorurilor s-a făcut remarcat pe strada principală, cu maşeta în mână, apoi a fost în fruntea celor care intrau în biserică (unde au fost măcelăriţi într-o singură zi şi lăsaţi apoi să putrezească acolo cinci mii de bărbaţi, femei şi copii). De altfel, recunoaşte: «Aveam privilegiul de a fi şef, trebuia să dau un bun exemplu. Ţineam să fiu felicitat.» În cele opt săptămâni care au urmat, şi-a descărcat formidabila energie pe toate fronturile: seara în şedinţe ale organizaţiei, dimineaţa în mlaştinile de la Nyamuyza, după-amiaza la Kibungo, N'tarama sau pe străzile din Nyamata, pentru a discuta şi pentru a-i încadra pe toţi Adalberţii regiunii în grupele lor. Fără a-şi neglija, din această cauză, familia şi pe soţia sa Marie-Chantal, care povesteşte, reproducând astfel o imagine idilică, de carte cu poze, a criminalilor de război: «Trecea pe des pe acasă. Nu purta niciodată arme, nici măcar maşeta. Ştiam că este şef, ştiam că hutuşii îi tăiau pe tutsii. Pe mine mă trata cu gingăşie; avea grijă să nu ducem lipsă de nimic. În fond, era pătruns de o politică rea, dar nu de gânduri rele. Era blând cu copiii. Pentru mine era bărbatul drăguţ cu care mă măritasem.»"

Aceasta este, în fiecare caz azi cunoscut, cea mai descumpănitoare, cea mai înfiorătoare imagine a iniţiatorilor şi a făptuitorilor crime maxime, genocidul: postura de om ca toţi oamenii, cu scăderi şi calităţi omeneşti, apt să trăiască monstruozitatea ca pe o ipostază oarecare, banală a vieţii lor de fiecare zi. Joseph-Désiré a rămas convins că aşa stau şi trebuie să stea lucrurile: "Dacă o minune dumnezeiească m-ar ajuta să-mi regăsesc dealul, familia şi ceva de lucru, oamenii şi-ar da foarte bine seama că pot să redevin o persoană obişnuită."

Simţământul că totul este în ordine, că se prestează o muncă oarecare meritând să fie răsplătită, a fost indus cu multă grijă. În prima seară, adică imediat după oroarea indicibilă din biserică, asasinii au avut parte de o chermeză. Povesteşte Alphonse: "Ne-am întâlnit din nou pe terenul de fotbal de pe care plecaserăm. Se trăgeau focuri de armă în aer, răsuna muzica instrumentelor de suflat. Copiii au împins spre mijloc toate vacile adunate în cursul zilei. Primarul Bernard a oferit patruzeci şi anume pe cele mai grase celor din interahamwe, în semn de recunoştinţă. Am petrecut seara tăindu-le, cântând şi flecărind despre noile zile promiţătoare care ne aşteptau. A fost cea mai antrenantă serbare."

Fiecare zi de masacru era urmată de o seară de petrecere. Povesteşte Jean-Baptiste: "Seara, banda se întâlnea la cârciumă, Nyarunazi sau la Kibungo, depindea. Se putea merge şi dintr-o parte în alta. Se comandau lăzi de bere Primus, se bea, se glumea, ca să ne relaxăm la sfârşitul zilei. Unii petreceau nopţi fără somn golind sticlă după sticlă şi erau din ce în ce mai excitaţi. Alţii, după ce se calmau, se duceau la culcare. Erau şi zurbagii care continuau omorurile ucigând vaci, pentru că nu le venea să lase maşeta din mână. De aceea nu se puteau păstra vaci pentru mai târziu, trebuia să fie mâncate pe loc.

Povesteşte Fulgence: "La cârciumă se făceau comparaţii şi concursuri. Mulţi umflau cifrele pentru a-şi mări partea de pradă. Alţii le micşorau, pentru că-i deranja să povestească despre sângele vărsat şi să se laude cu el. Se trişa şi de-o parte şi de cealaltă, iar cei care exagerau prea mult erau luaţi în derâdere. Era totuşi unul foarte bine cunoscut aici în închisoare care se lăudase cu peste treizeci de victime într-o singură zi bună, fără să fie acuzat de cineva că ar fi minţit."

Şi amintirile unei femei, Clémentine: "Seara, familiile ascultau muzică, dansuri populare. Muzică rwandeză sau burundeză. Datorită marelui număr de radiocasete furate, familiile petreceau cu muzică în toate casele. Toată lumea se simţea mai bogată în mod echitabil, fără invidie sau bârfe şi se felicita. Bărbaţii cântau, toată lumea bea, femeile îşi schimbau rochiile de trei ori pe seară. Era mai zgomotos decât la nunţi, erau bachanale zilnice."

Jean Hatzfeld era convins că a obţinut aceste mărturii (şi multe altele, încă şi mai insuportabile ce se referă la modalităţi sadice de "îndeplinire a misiunii", la metode rapide şi eficiente de zdrobire a pruncilor, la randamente, la asasinate precedate de violuri şi torturi) pentru că a ales un grup care nu mai avea nimic de pierdut – membrii lui fiind deja condamnaţi şi totodată simţindu-se protejaţi de zidurile închisorii, confortabil din punct de vedere psihologic pentru că-i aveau aproape pe membrii bandei din care făcuseră parte, fără teamă că vor fi contrazişi sau puşi într-o postură incomodă deoarece vorbeau pe rând, fără martori, cu scriitorul, iar acesta le promisese că nimic din ceea ce va afla de la ei nu va fi dezvăluit familiilor, cunoscuţilor lor sau măcar codeţinuţilor.

În lumina celor de mai sus nu este însă exclusă nici ipoteza că vorbiseră neinhibat pentru că nici nu se simţeau vinovaţi, aveau simţământul datoriei împlinite, nu-şi reproşau decât cel mult că nu apucaseră să-şi ducă misiunea până la capăt, exterminând toţi "păduchii" şi nu regretau decât că nu sunt (încă!) în sânul familiilor lor, pe care le iubeau şi de dragul cărora făcuseră infinit mai mult decât face de obicei un tată de familie pentru ai lui.

Asta este, de fapt, grozăvia!


Felicia Antip

Publicat la 18 mai 2004 în Adevărul literar şi artistic, pg. 15

0 comentarii: