Împotriva carităţii 2

Să presupunem că un nene are leucemie limfoblastică acută. Şi se duce la doctor, care îi spune:

"Există un tratament, chiar două. Ori citostatice, ori transplant de măduvă. Transplantul, pe care vi-l recomand, costă 150.000. de euro".

"Bine, zice acel nene, dar n-am bani de nici una".

"Îmi pare rău...", răspunde doctorul.

"Dar o să mor".

"...".

"Deci există un tratament, aş putea fi salvat... dar fiindcă n-am acei bani, nu o să o faceţi".

"Nu."

"Am copiii, o nevastă, o viaţă..."

"PAZA!"

Repetaţi scenariul cu mama cuiva bolnav, sau iubita, sau iubitul, sau fratele, fiica, etc.

Ideea că un om ar putea refuza altui om un tratament ce i-ar salva viaţa îmi repugnă, iar raţional nu o pot înţelege. Are ceva profund anti-human în ea. E ecoul unor timpuri imemoriale, când mârâiam unul la altul, aveam blană şi ne scărpinam în fund fără prea multe complexe.

Însă ce părere foarte bună avem despre noi azi. Ne considerăm civilizaţi. Ba chiar aveam tupeul să ne credem trans-animale, dincolo de animal. Evoluaţi. Inteligenţi.

Cazul Ericăi demonstrează exact contrariul.

Povestea e simplă. Căutaţi pe google "pentru Erika" şi vor curge rezultate gârlă. E ultimul caz la modă. "Salvaţi o viaţă la început de drum!" "Să pictăm/cântăm/zbenguim pentru Erika!".

De parcă ar fi un caz special. De parcă toţi restul copiiilor cu leucemie sunt trataţi fără nici o problemă, iar Erika, cumva, a scăpat printre ochiurile sistemului.

Care sistem nu mai are ochiuri demult. Un interviu cu Andreea Moicean, doctor la Centru de Hematologie si transplant modular, apărut în Deutsche Welle, este galeria ororilor pe care o cunoaştem cu toţii. Alt articol, legat de copilului Lianei Stanciu, detaliază la rându-i coşmarul care este medicina românească.

Şi acum spuneţi-mi, ce este mai raţional: să faci o campanie pentru o persoană, ignorând suferinţa celorlalţi şi sistemul profund stricat, sau o campanie naţională, care să modifice acest sistem, şi să garanteze că toate cele 500 de cazuri anuale vor fi tratate corespunzător.

În ultimă instanţă, ce se întâmplă cu Erika este o crimă. Deşi poate o vor salva într-un fel sau altul pe Erika, alţii vor muri, iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi...

Dacă am fi avut de-a face cu fiinţe raţionale, numai şi un pic, soluţia ar fi fost simplă: schimbaţi sistemul. Lăsaţi campaniile care fragmentează atenţia şi aşa deficitară a burghezilor şi concentraţi-vă pe o luptă finală, a war to end all wars.

Tratând simptoamele va prelungi boala. Acţionând o singură dată, decisiv, cu forţă, vom putea salva mii de copii asemeni Ericăi.

De ce nu o facem?

G.

Read more....

Depravation

A fi burghez înseamnă a fi ipocrit.

To pay lip-service îi zice englezul. Când spui ceva doar ca să nu faci notă discordantă cu restul.

Ceea ce implică, bineînţeles, şi o doză mare de laşitate.

Reflecţiile de mai sus mi-au fost prilejuite de către un drăguţ articolaş pe un blog de piarist/advertiser/something. Bogdana Butnar se numeşte acest something şi da, face parte din tagma aia nesuferită şi inutilă a advertiserilor (subset al hoardei de zombi corporatişti). Într-o zi lumea va scăpa de ei, şi lucrurile vor fi un pic mai bune.

Postul în sine e foarte confuz. Şi scris într-o engleză cam dubioasă.

Începe tare: "turmoil, Gaza, suicides". Ce mai, apocalips.

But.

Vedeţi, problemele adevărate sunt altele:

"We are deprived of movies, books, exhibitions, music, series, posters, socks, boots, bags, stickers."

Bogdana se plânge că nu găseşte ciorapi şi tricouri. Şi filme recenzate pe nytimes. O situaţie comparabilă cu lipsa necesităţilor din perioada comunistă, când maică-sa făcea meditaţii pentru pâine şi haine. O situaţie comparabilă (şi încă în ce mod) cu Gaza...

"But now we have them, and somehow we are stuck at the stage where we enjoy being satisfied with the basics"

Exact. Săracii de noi. Oare vom supravieţui fără postere, cizme şi strickere?! Fără o geantă Luis Vetton, fără un televizor cu plasmă cu diagonala de 1 metru, fără DVD-playere, fără mii de CDuri pe care nu le ascultăm niciodată, fără cărţi pe care le citim fiindcă aşa e cool, fără telefoane cu cameră de 10 megapixeli, fără camere de 10 megapixeli, fără 200 de perechi de încălţăminte, Converse, Nike, Adidas, fără gellaskin care să protejeze iLaptopul, iPodul, iViaţa, fără un dildo, fără un iDildo, fără alt telefon, fără mâncare cu gust de petrol dar ambalată frumos, fără mobilă de la ikea, fără mobilă de la elvila, fără mobila de la sato, fără mobila de la kika, fără două maşini, Range Rover, Prius fiindcă ne pasă, fără snobismul burghez, fără egoismul burghez, fără superficialitatea burgheză fără tot consumerismul care ne distruge planeta şi sufletul şi mintea şi dragostea şi tot ce e frumos în existenţa asta scurtă şi de rahat...

Evident, nu. Bogdana, cel puţin. Incapabilă să perceapă viaţa altfel, o va înţelege mereu ca lucruri. Nu-şi mai poate imagina alte valori în afara celor materiale. Sigur, va repeta papagaliceşte sloganurile cool: "Salvaţi Darfurul", "Salvaţi planeta"; îşi va un titlu din glorie din a participa la LiveAid, Live Earth şi a stinge lumina timp de oră în semn de protest. Pe măsură ce alte lucruri devin la modă, le va face şi pe acelea.

În esenţă, e un mod de aparţine, de a nu te mai simţi izolat. E ca şi cum ar face parte dintr-o comunitate. Poate ar trebui să ne fie milă de ea; a nu fi capabil de vreun gând independent e o tragedie. Bogdana nu-şi mai pune întrebări; răspunsurile le-a găsit la demult la mall.

Citiţi şi recitiţi postul ei. Învăţaţi-l pe dinafară. Scrieţi-l pe o hârtie şi meditaţi la el în metrou. Ca o parabolă biblică, ca un koan zen, încapsulează perfect mii de pagini de comentarii pe marginea cotemporaneităţii. Titlul său este Deprivation, însă morala e una singură: Depravation.

G.

Read more....

Despre bookblog.ro (2)

...Şi cine te împiedică să citeşti, puţă?

— Pur şi simplu lipsa de cărţi.

El ne simte lipsa de înţelegere şi o remediază.

— Îmi veţi obiecta că tomuri sunt căcălău, spuse el, arătând spre librăria din vecinătate, la a cărei tejghea doi arabi privesc cu invidie spre nişte reviste porcoase îmbrăcate în celofan. Aparenţe, domnilor! Aparenţe! Înşelăciune! Fals şi uz de fals! De un sfert de veac nu mai există cărţi, fiindcă nu mai există autori. Cărţile autorilor, ale celor adevăraţi, le ştiu pe dinafară, de la Homer până la Louis-Ferdinand Céline. Îl ştiu pe Platon, îi ştiu pe Clément Marot, Louise Labbé, Montaigne, Corneille şi pe ceilalţi, toată lumea bună. Îl ştiu până şi pe Malraux, e bine? Dar în prezent totul s-a sfârşit - nu mai e nimeni. Pustiu! Oamenii prost informaţi se tem de sfârşitul lumii, când de fapt el a şi avut loc! Literatura de azi? Care? Nu mai există azi, deci nu mai există literatură. Din când în când, mânat de cine ştie ce diavol, intru pe la negustorii de hârtie numiţi încă librari - mă întreb de ce? Iau ceea ce ei spun că ar fi o lucrare proaspăt tipărită. O deschid. Îi arunc o privire furişă. Blestemăţie! O bălmăjeală de cuvinte. Faliment total ai ideilor! Mucegai al gândurilor! Şi ce mai sintaxă! Ce talmeş-balmeş! Ce uzurpare! Ce abuz de tiparniţă! Închid la repezeală volumul. Până nu mă vede cineva. Înapoiez deşertăciunea deşertăciunii. Golul îmi dă ameţeli, prieteni. Mă întorc la mine acasă, cu coada între picioare până la cotor, îndurerat, sărăcit. O, Doamne, pentru ce nu mai au ăştia nimic de spus şi nu ştiu nici măcar asta să spună? De ce şi-au pierdut limba? De ce se îndârjesc să-l batjocorească pe Gutenberg? De aici înainte literele s-au fosilizat. Citim cărţi cam cum am descifra nişte gravuri rupestre. Pleiada - şi gata. Dar asta e o chestie de demult. Fiindcă arta îmbătrâneşte. Rembrandt - bravo, dar la muzeu! Aţi vrea voi, ăştia, să trăiţi în tovărăşia unuia ca Rembrandt? Aşa că, de-a lungul timpului, Buffon, Voltaire, Rousseau... rahat! Da, domnilor...

San-Antonio - Dragă, pasează-mi microbii tăi

Îmi place bookblog.ro. Caracteristicile sale clasice de pseudocultură (sau, dacă preferaţi un clişeu, de fast-culture), niciodată schimbătoare, mă liniştesc. Surprizele sunt stresante. Bookblog e permanent în semidoctismul său. Ceea ce îl face cu adevărat delicios, însă, este capacitatea sa infinită de a servi ca avatar al inculturii. Chestie de-a dreptul impresionantă, dacă mă întrebaţi pe mine.

Despre San-Antonio nu zic nimic, e pentru connoisseurs; fragmentul de sus ilustrează perfect opiniile mele despre literatura contemporană pe care nu o citesc.

G.

Read more....

An hero

An hero: It is the banner under which we mock those courteous enough to remove themselves from the gene pool.

An hero. În internetul englez aşa se numesc cei ce se sinucid sau mor din motive prosteşti, idioate. La origine a fost un coment lasat de prietenul cuiva care, se credea, s-a sinucis că i s-a furat un Ipod. /b/tarzii au dat peste el şi mulţi lulz s-au întâmplat!

Raluca Stroescu este an hero.

Ştim cu toţii povestea: în aprilie 2007, Raluca a murit, oficial, de fibroză miocardică, neoficial de 100 de ore de muncă, 4-5 ore de somn şi o viaţă pe măsură.

Eu aş spune că a murit de 2000 de euro (plus 50% bonusuri).

Terralphasia, o buna twitteritză de-a mea, s-a supărat. Raluca e o victimă. A sistemului, a sexismului, etc.Alegeri greşite. Foarte greşite.

Sunt argumente valide; ştiu prea bine în ce lume trăia şi trăim.

Mai mult, m-am gândit eu (după ce-am oprit din scris şi am dormit), oare atitudinea mea nu seamănă suspect de mult cu cea a piţipoancei.org? Judec un om pentru o alegere pe care a făcut el pentru el. Ar fi fost drept oare ca Raluca să fie an hero dacă murea dintr-o supradoză de vreun praf alb? E vreo diferenţă între praful alb şi cele 2000 de hârtii dreptunghiulare colorate?

Îmi spun: a râde de cineva care a muncit aiurea până a murit e diferit, nu-i aşa, de a râde de cineva care se îmbracă fără simţul ridicolului (a nu avea simţul ridicolului nu e letal, în general). De ce nu, a râde de cineva în viaţă e diferit de a râde de cineva care a murit: cel ce a murit nu mai suferă că alţii fac mişto de el.

Totuşi, realizez că astfel mă apropie foarte mult de acea imensă cretinătate care este piţipoanca.org. Sunt pe gheaţă subţire.

Totuşi, faptele rămân: o femeie a murit fiindcă a muncit prea mult pentru prea mulţi bani (decât avea nevoie să supravieţuiască).

Şi poate aici e marea diferenţă: inutilitatea morţii Ralucăi. Nu a fost un accident, nu a fost fără avertisment: şi ea, şi prietenii ei ştiau ce se întâmplă: i-a ignorat; nu era în situaţia să moară de foame pe drumuri. Într-adevăr, a fost o alegere pe care a făcut-o ea, pentru ea, o alegere egoistă. N-a murit pentru balene sau pentru ăia din Somalia sau pentru principiile democraţiei, etc.

A murit pentru un caiet de sarcini.

Astfel, raţionamentul se încheie într-o singură concluzie: eşecul Ralucăi ca fiinţă umană. O lecţie care poate să răscumpere o moarte întreagă.

G.

Read more....

Shalom!

Asociaţia Pentru Apărarea Drepturilor Apatrizilor şi Refugiaţilor (A.P.A.D.A.R.), organizează în data de joi, 8.o1.2009 între orele 12-14, pe trotuarul de vis-a-vis al Ambasadei Israelului din Bucureşti (Blvd. Dimitrie Cantemir nr. 1, tronson 2+3, Bloc B2, vezi hartă, pe lângă Unirii), o adunare publică avînd ca scop oprirea războiului din Fâşia Gaza. Cerem retragerea trupelor evreieşti din Fâşia Gaza.

* 300 din cei 670 ucişi până acum sunt civili

* 130 sunt copiii sub 16 de ani.

A tăcea înseamnă a fi complice. Dacă aţi fi trăit în 1945, ce aţi fi făcut?

G.

Read more....